$$$

 În fiecare seară, Maria stinge lumina în toate camerele, dar aprinde becul de la poartă, ca și cum cineva ar putea să vină în vizită.

Casa are patru camere, dar Maria folosește doar bucătăria. Dormitorul rămâne încuiat, acolo sunt toate hainele lui Ion, neatinse de cinci ani. Camera copiilor e deschisă doar pentru aerisit și șters praful de pe fotografiile înrămate.

La cincizeci și nouă de ani, Maria e singură într-o casă în care cândva nu aveai loc să arunci un ac. Copiii - Ileana și Vasile - sunt la oraș. Ileana la București, măritată cu un contabil, are doi copii care abia o mai recunosc pe bunică-sa. Vasile e la Iași, profesor de istorie, ocupat mereu cu examene și conferințe. Soțul, Ion, doarme de cinci ani sub crucea de stejar din cimitirul satului.

În fiecare dimineață, Maria se trezește la cinci, din obișnuință. Aprinde focul în sobă, pune de cafea. Se uită la ceas din când în când, deși nimeni nu mai așteaptă să fie trezit pentru școală sau pentru muncă.

"Găinile trebuie hrănite," își spune, ca o justificare pentru încă o zi în care trebuie să se scoale din pat. "Grădina are nevoie de plivit." Mereu există un motiv care o împiedică să se lase pradă singurătății.

Telefonul sună rar. Când se întâmplă, Maria aleargă spre el, indiferent unde s-ar afla. Odată a venit din grădină cu atâta grabă încât a uitat să-și scoată galoșii plini de noroi. A lăsat urme pe tot holul, dar nu i-a păsat. Era Ileana, care o anunța că nu va putea veni de Paște.

"Nu-i nimic, maică," a spus Maria, înghițindu-și lacrimile. "Poate luna viitoare."

În fiecare marți merge la piață. Nu pentru că ar avea nevoie de ceva. Are tot ce-i trebuie. Merge pentru conversațiile scurte, pentru "Bună ziua, tanti Maria" și "Ce mai faceți, doamnă?". Doar cei care îmbătrânesc singuri într-un sat care se golește înțeleg valoarea acestor mici interacțiuni.

"V-au mai sunat copiii?" o întreabă câteodată Viorica de la aprozar.

"Da, da," minte ea cu un zâmbet. "Sunt bine, ocupați cu serviciul."

Seara, privește albumele cu fotografii. În imaginile îngălbenite, Ileana și Vasile cresc și se transformă, pagină cu pagină. Bebeluși, copii cu dinții din față lipsă, adolescenți, tineri adulți. Iar acum - aproape străini.

Când vin în vizită, o dată la două-trei luni, par niște musafiri politicoși care stau pe marginea scaunului, verificându-și mereu telefonul. Vasile nu mai mănâncă sarmale - "Încerc să reduc carnea, mamă". Ileana găsește mereu un motiv să nu doarmă peste noapte.

"De ce nu vii la București, mamă?" a întrebat-o Ileana de câteva ori.

Maria a refuzat. Cum să plece? Cine să aibă grijă de mormântul lui Ion? Cine să culeagă merele din livada plantată de el? Ar fi ca o plantă smulsă din pământul ei și pusă într-un ghiveci, oricât de frumos ar fi acel ghiveci.

Pe vremuri, bătrânii nu rămâneau niciodată singuri. Familiile trăiau împreună, aveau grijă unii de alții. Acum, casele satului sunt pline de bătrâni și amintiri, în timp ce tinerii construiesc vieți noi departe. Cine mai păstrează astăzi legătura cu rădăcinile când întreaga lume e la un click distanță?

La fiecare întâi a lunii, un plic sosește prin poștă. E pensia lui Ion, pe care Maria o împarte cu meticulozitate. O parte devine daruri pentru nepoți - tricouri, jucării, dulciuri - toate puse deoparte pentru viitoarea vizită.

"Vreau ca ei să vină aici pentru că le place, nu din obligație," îi explică ea vecinei.

Duminicile sunt cele mai grele. E ziua când familia ar trebui să fie reunită. Maria merge la biserică, aprinde lumânări, stă până la sfârșitul slujbei. Apoi se întoarce acasă, unde pregătește masă pentru șase persoane - ea, Ion (simbolic), Ileana cu soțul și copiii, și Vasile. Mănâncă singură, la un colț al mesei, dar pune farfurii pentru toți.

Câteodată, Vasile sună duminica. Conversațiile sunt scurte. "Ce mai faci, mamă?" "Bine, fiule." "Te descurci cu toate?" "Da, nu-ți face griji." Apoi: "Trebuie să închid, am de corectat niște lucrări."

Ileana trimite poze pe WhatsApp - aplicația pe care primarul satului a ajutat-o să o instaleze. Sunt imagini cu nepoții la diverse activități. Maria le salvează pe toate și le arată vecinelor, mândră, ca și cum prezența digitală a copiilor ar umple cumva golul din casă.

În fiecare primăvară, Maria văruiește casa pe dinafară, singură. Se cațără pe scară cu găleata de var, ignorând durerile din spate. Casa trebuie să arate bine - dacă trec copiii pe neașteptate. Gardul e mereu proaspăt vopsit, curtea măturată, florile aliniate perfect de-a lungul aleii.

Poate că cea mai mare durere nu e lipsa fizică a copiilor, ci distanța emoțională. Când au plecat, Maria era centrul universului lor. Îi sunau pentru sfaturi, pentru rețete, pentru mângâiere. Acum o sună din obligație.

Totuși, Maria nu se plânge. Când copiii vin, îi întâmpină cu brațele deschise și cu masa plină. Le spune povești vesele. Niciodată despre nopțile nedormite, despre fricile de boală, despre momentele când i se pare că aude pași pe hol și speră, pentru o secundă, că e Ion întors acasă.

Când se întâlnesc femeile din sat la biserică, se plâng ele de copii? Se plâng că sunt singure? Că nepoții nu le știu limba? Că tradițiile se pierd cu fiecare generație? Nu sunt oare aceste case singuratice, cu becul aprins la poartă, o metaforă pentru un întreg mod de viață pe cale de dispariție?

"Vor veni, când vor putea," își spune ea în fiecare seară, stingând luminile casei. Doar becul de la poartă rămâne aprins, ca un far pentru copiii plecați departe, ca un semnal că cineva încă îi așteaptă acasă, oricând ar vrea să se întoarcă.