$$$

 Așteptarea lui Grivei e mai grea cu fiecare zi ce trece, dar ochii lui lăptoși încă se îndreaptă spre poarta veche de fiecare dată când scârțâie.

Pe prispa casei, Grivei își ridică încet capul bătrân când aude pașii stăpânului. La treisprezece ani, blana lui e mai mult albă decât neagră, și ochii au devenit lăptoși, dar urechile încă știu să recunoască mersul târșâit al lui Ion.

"Ce faci, prietene?", șoptește bătrânul, așezându-se greu pe scândura tocită de vreme. Grivei își pune capul pe genunchiul lui, așa cum face în fiecare seară de când Maria nu mai e. Trei ani au trecut, dar rutina lor a rămas neschimbată - doi bătrâni care-și țin de urât în amurgul vieții.

Curtea e prea mare acum pentru ei doi. Găinile s-au împuținat - Ion a păstrat doar câteva, că și așa ouăle rămân neluate zile întregi. Nimeni nu mai vine pe ulița lor. Copiii sunt la oraș, nepoții cresc departe, iar vecinii de-o seamă s-au mutat unul câte unul în cimitirul de pe deal.

"Ți-e foame?", întreabă Ion, deși știe că Grivei abia s-a atins de mâncarea de dimineață. Bătrânețea le-a redus amândurora pofta de viață, dar nu și nevoia de companie. Ion rupe o bucată din pâinea uscată și i-o întinde. Câinele o ia blând, mai mult să-i facă pe plac stăpânului.

Pe vremuri, câinii de la țară nu erau răsfățați cum sunt cei de la oraș. Mâncau ce rămânea, dormeau afară și lucrau pentru hrana lor - păzeau curtea, țineau departe răufăcătorii. Acum, Grivei e mai mult un tovarăș de singurătate decât un paznic. Doar cei care au trăit o viață la țară înțeleg cu adevărat ce înseamnă legătura asta, fără vorbe de alint sau jucării scumpe.

Serile sunt cele mai grele. Când soarele coboară după dealuri și umbrele se lungesc în curte, singurătatea pare să capete greutate. Atunci, Grivei se așază mai aproape, și Ion își găsește alinarea mângâind blana lui rară. Nu-și vorbesc - nu e nevoie. Înțeleg amândoi limba tăcerii.

"Mâine mergem până la Maria", spune Ion în șoaptă. E singurul drum pe care-l mai fac împreună - până la cimitir și înapoi. Grivei merge mai încet acum, se oprește des să-și tragă sufletul, dar niciodată nu refuză să-și însoțească stăpânul.

În casă, pe comoda cu fotografii îngălbenite, timpul s-a oprit în loc. Ion și Maria zâmbesc dintr-o poză de la nunta de aur, iar lângă ei, un Grivei tânăr și voinic pare să păzească fericirea stăpânilor lui. Acum, câinele nici nu mai urcă treptele până la verandă - așteaptă jos, în curte, să coboare Ion la el.

Noaptea se lasă încet peste sat. În bucătărie, două castroane stau pe podea - unul pentru apă, altul pentru mâncare. Ion le umple în fiecare seară, deși Grivei mănâncă tot mai puțin. E un ritual al lor, o promisiune tăcută că vor mai fi și alte zile după asta.

Înainte vreme, în fiecare casă de la țară era câte un câine ca Grivei. Unii erau ținuți în lanț, alții liberi prin curte, dar toți aveau un rost. Te întâmpinau când veneai de la câmp, te anunțau când se apropia cineva de poartă, își dădeau viața pentru tine dacă era nevoie. Azi, satele se golesc, câinii se împuținează, și cine mai păzește casele bătrânești când nu mai e nimeni în ele?

"Noapte bună, bătrâne", șoptește Ion, și nu știi dacă vorbește cu câinele sau cu sine însuși. În întuneric, două suflete singuratice se pregătesc de somn, fiecare știind că celălalt e aproape. Și poate asta e tot ce contează - să ai pe cineva care să-ți asculte respirația în tăcerea nopții, să-ți cunoască pașii în întuneric, să-ți împărtășească singurătatea până devine puțin mai ușoară.

Într-o lume care aleargă mereu, ce se va întâmpla cu toți bătrânii și câinii lor când vor rămâne singuri în casele de la țară? Cine va mai înțelege prietenia simplă dintre un om și un animal într-un sat uitat de lume?