&&&

 "Am crescut cu toții sub același acoperiș, dar ne-am trezit străini în ziua în care notarul a deschis testamentul tatei." Patru frați, o casă bătrânească în Ardeal și o hârtie care a rupt definitiv punțile dintre noi. Cine ar fi crezut că dincolo de lacrimile pentru tata, vom ajunge să ne războim pentru niște pereți pe care cândva îi decoram împreună de Crăciun?

Mă numesc Maria și sunt a doua dintre cei patru copii ai familiei Popescu din Sighișoara. Fratele cel mare, Vasile, a plecat de acasă imediat după facultate și s-a stabilit la Cluj. Eu am rămas în oraș, profesoară la liceul unde învățasem și eu. Sora mea, Ileana, s-a mutat la București după ce s-a căsătorit, iar cel mic, Cosmin, a ajuns în Italia de aproape cincisprezece ani.

Casa noastră părintească, o construcție veche de peste o sută de ani din centrul istoric al Sighișoarei, a fost martora copilăriei noastre zgomotoase, a adolescenței rebele și, mai târziu, a vizitelor tot mai rare. După ce mama a murit acum zece ani, tata a rămas singur, refuzând să se mute la oricare dintre noi. "Am îmbătrânit între pereții ăștia și tot aici o să închid ochii," spunea el ori de câte ori încercam să-l conving să vină la mine.

Și așa a fost. A murit în fotoliul lui preferat, cu o carte în mână și pisica dormind la picioarele lui. Eu l-am găsit a doua zi când am trecut să-i aduc pâine proaspătă, cum făceam în fiecare dimineață.

După înmormântare, am rămas cu toții la casă. Era prima oară în mulți ani când ne aflam toți patru sub același acoperiș. Cosmin sosise din Italia, Ileana venise cu soțul și cei doi copii, iar Vasile își luase două zile libere de la cabinetul lui medical din Cluj.

Atmosfera era apăsătoare. Stăteam la masa din bucătărie, locul unde cândva râdeam și ne certam pentru ultima felie de cozonac, și acum ne evitam privirile. Cafeaua se răcise în cești, iar tăcerea devenise apăsătoare.

"Trebuie să vorbim despre casă," a spus în sfârșit Vasile, mereu cel practic.

"Ce-i de vorbit?" am întrebat. "O împărțim în patru și gata."

Vasile a oftat. "Nu-i chiar așa de simplu, Maria. Casa asta valorează mult acum, fiind în centrul istoric. Eu zic s-o vindem și să împărțim banii."

"Să vindem casa părintească?" am exclamat. "Niciodată!"

Ileana, mereu diplomat, a intervenit: "Hai să nu ne pripim. Poate ar trebui să vedem testamentul tatei întâi."

Iar testamentul a fost cel care a aprins scânteia. Tata, în înțelepciunea sau poate în naivitatea lui, a lăsat casa "celui care o va păstra în familie și nu o va vinde". O formulare ambiguă care a deschis ușa interpretărilor și conflictelor.

Vasile susținea că, fiind cel mai mare, lui i se cuvine casa, dar că el oricum vrea să o vândă pentru că "are potențial turistic enorm".

Eu argumentam că, fiind singura care a rămas în oraș și care l-a îngrijit pe tata până în ultima clipă, casa mi se cuvine mie. "Am fost alături de el când voi erați prea ocupați cu viețile voastre," le-am reproșat.

Ileana sugera că ar putea transforma casa într-o pensiune și că ar renunța la job-ul ei din București pentru a se întoarce acasă, ceea ce mi se părea o minciună convenabilă.

Iar Cosmin, cel plecat de atâția ani, ne-a surprins pe toți când a spus: "Eu vreau să mă întorc. Am obosit în străinătate. Vreau să vin acasă."

A trecut un an de atunci. Un an de procese, de acuzații, de scrisori trimise prin avocați și de nopți nedormite. Casa stă goală, prăfuită, cu obloanele trase, așteptând o decizie a instanței. Noi, cei patru care cândva ne jucam de-a v-ați ascunselea prin încăperile ei, nu ne mai vorbim.

Provocările vieții de familie în România zilelor noastre sunt mai complicate decât par. Când proprietatea devine mai importantă decât legăturile de sânge, când valoarea unui imobil eclipsează valoarea relațiilor, ajungem să ne comportăm ca niște străini care s-au nimerit din întâmplare să poarte același nume.

Vecinii mă întreabă uneori de casă, de frații mei. Le spun că e "complicat" și schimb subiectul. Noaptea însă, când mă gândesc la casa copilăriei mele, nu văd un bun imobiliar, ci văd camera în care dormeam cu Ileana, masa la care tata ne ajuta cu temele, grădina în care mama creștea trandafiri.

Bunica spunea mereu că "pământul și casa nu se vând, se lasă copiilor", dar oare ce faci când copiii nu mai știu să prețuiască moștenirea? Când tradițiile familiale românești se pierd în fața intereselor materiale, ce mai rămâne din valorile cu care am crescut?

Uneori mă întreb dacă tata a știut ce va urma. Dacă a lăsat intenționat acea formulare ambiguă, ca un ultim test pentru noi, copiii lui. Un test pe care, e evident, l-am picat cu toții.

Săptămâna trecută am trecut pe lângă casă. M-am oprit în fața porții, acolo unde cândva tata așeza în fiecare dimineață două scaune și ne așteptă să venim în vizită. Poarta era încuiată, vopseaua se cojea, iar în curte iarba crescuse sălbatic. Mi-am amintit de vorbele lui: "Casa asta a văzut multe generații Popescu, și va vedea multe altele."

Oare mai este adevărat? Sau odată cu plecarea lui, s-a încheiat și povestea acestei case în familia noastră?

Poate că doar cei care au trecut prin astfel de greutăți în sistemul românesc pot înțelege cu adevărat cât de adânci pot fi rănile provocate de o moștenire. Pentru că, în final, nu e vorba doar despre o casă, ci despre amintirile, identitatea și rădăcinile noastre. Lucruri pentru care, ironic, suntem dispuși să ne tăiem tocmai legăturile familiale.

Iar testamentul tatei stă încă pe masa judecătorului, așteptând o decizie. La fel ca și noi.