$$$

 "Un plic îngălbenit și-o fotografie veche pot schimba tot ce ai crezut despre viața ta în șapte decenii." La 73 de ani, Ion Munteanu din Văleni a primit o scrisoare care i-a zguduit lumea din temelii: un copil de care nu știuse niciodată îl căuta acum, când amândoi aveau tâmplele cărunte.

Mă numesc Ion Munteanu și am trăit toată viața în satul Văleni din județul Vâlcea. Aici m-am născut, aici m-am însurat cu Maria mea, aici am crescut cei doi băieți ai noștri, și tot aici mi-am îngropat soția acum cinci ani. La șaptezeci și trei de ani, credeam că viața nu-mi mai poate oferi surprize. Că tot ce era de trăit, am trăit deja.

Până într-o zi de aprilie, când poștașul mi-a adus o scrisoare. O raritate în ziua de azi, când toată lumea folosește telefoane și internetul ăsta. Scrisul de pe plic era îngrijit, apăsat, de mână. Destinatarul: Ion Munteanu, strada Principală nr. 43, Văleni, județul Vâlcea.

Cu degetele tremurânde am desfăcut plicul. Înăuntru, o foaie îndoită cu grijă și o fotografie alb-negru. Am pus mai întâi ochelarii, apoi am citit:

"Stimate domnule Munteanu,

Numele meu este Vasile Bălan, am 51 de ani și locuiesc în satul Pietreni. Vă scriu această scrisoare după îndelungi ezitări. Mama mea, Ileana Bălan (născută Popescu), a murit luna trecută. Pe patul de moarte mi-a dezvăluit că tatăl meu biologic nu este cel trecut în certificatul de naștere, ci dumneavoastră. Mi-a povestit despre o iubire din tinerețe, înainte ca dumneavoastră să vă căsătoriți, în vara anului 1971, când ea lucra la CAP-ul din Văleni. Nu a vrut să vă spună niciodată despre mine, temându-se că v-ar distruge căsnicia. V-am respectat viața de familie, însă acum, când amândoi suntem bătrâni, mi-ar plăcea să vă cunosc. Alăturat este o fotografie cu mine și familia mea. Numărul meu de telefon este..."

Am lăsat scrisoarea să-mi cadă în poală. Fotografia înfățișa un bărbat de vârstă mijlocie, cu părul grizonat, alături de o femeie și doi adolescenți. Mi-am trecut degetele peste chipul lui. Ochii... Ochii aceia erau ai mei, fără nicio urmă de îndoială.

Ileana Popescu. Firește că mi-am amintit de ea. O fată frumoasă din Pietreni care venise să lucreze la noi în sat pentru o vară. Aveam douăzeci și unu de ani, ea nouăsprezece. Ne-am iubit în acea vară cum doar la tinerețe știi să iubești - cu patimă, fără gândul la ziua de mâine. Apoi, toamna, ea s-a întors în satul ei, iar eu am cunoscut-o pe Maria. În primăvara următoare eram deja însurat când am auzit că și Ileana s-a măritat cu un băiat din satul ei.

N-am mai văzut-o niciodată. Nici prin cap nu mi-a trecut că rodul iubirii noastre creștea în pântecul ei când ne-am despărțit.

O săptămână întreagă am stat cu scrisoarea în buzunarul cămășii, nedecis. Îmi venea s-o arunc în foc și să uit. Dar ochii aceia din fotografie, atât de asemănători cu ai mei, nu-mi dădeau pace. Într-un final, într-o duminică după slujbă, am rugat-o pe Daniela, nepoata mea care știe cu telefoanele, să formeze numărul.

Vocea de la celălalt capăt al firului era gravă, calmă. "Alo, Vasile Bălan la telefon." Am tăcut câteva momente, apoi am spus simplu: "Sunt Ion. Ion Munteanu din Văleni. Am primit scrisoarea dumitale."

Ne-am întâlnit o săptămână mai târziu, la jumătatea drumului dintre satele noastre, la o fântână veche de pe marginea șoselei. L-am recunoscut imediat, deși nu mai semăna cu fotografia. Sau poate tocmai fiindcă semăna atât de mult cu mine la vârsta lui.

Ne-am privit în tăcere. El - un bărbat încă în putere, cu umeri lați de țăran și mâini muncite. Eu - un bătrân sprijinit în baston, cu părul alb și spatele încovoiat de ani. Tată și fiu, străini unul pentru celălalt, despărțiți de o jumătate de secol de tăcere.

"Semănăm," a fost tot ce am putut să spun.

A zâmbit. "Mama îmi spunea mereu că am ochii altcuiva."

Provocările vieții de familie în România zilelor noastre sunt adesea legate de secrete vechi și neîmpăcări. Câți copii cresc fără a-și cunoaște adevărații părinți? Câți bărbați își trăiesc viața fără să știe că undeva, poate chiar aproape, crește sânge din sângele lor?

Ne-am așezat pe banca de lângă fântână. Mi-a povestit despre viața lui. Că e mecanic auto, că are doi copii, o fată și un băiat, că soția lui e învățătoare. Că mama lui, Ileana, a fost o femeie bună, care l-a crescut cu dragoste, iar tatăl lui adoptiv, deși bănuia poate adevărul, l-a tratat mereu ca pe propriul copil.

"Nu te-a urât niciodată," mi-a spus. "Zicea doar că ai fost dragostea vieții ei, dar că n-a fost să fie."

I-am povestit și eu despre Maria mea, despre cei doi băieți ai noștri - frații lui vitregi - unul în Germania, celălalt în Pitești. Despre nepoți, despre gospodăria care mi se pare prea mare acum, de când sunt singur.

"Băieții știu?" m-a întrebat.

"Nu încă," am răspuns. "Dar le voi spune. Au dreptul să știe că mai au un frate."

Doar cei care au trecut prin astfel de greutăți în sistemul românesc pot înțelege cu adevărat povara secretelor de familie. În comunism, un copil din flori era o rușine, o pată în biografia familiei. Câte destine au fost modelate de aceste prejudecăți, câte vieți s-au construit pe jumătăți de adevăr?

După câteva ore, ne-am despărțit cu promisiunea de a ne revedea. Mi-a spus că are un băiat de șaptesprezece ani, care ar vrea să-și cunoască bunicul. Și o fată de nouăsprezece ani, studentă la medicină în București. Nepoții mei, din ramura familiei despre care nu știam nimic.

Pe drumul spre casă, pășind agale pe marginea șoselei, mă gândeam cum ar fi fost viața dacă aș fi știut. Dacă Ileana mi-ar fi spus. Dacă l-aș fi văzut crescând pe Vasile, dacă i-aș fi fost tată din prima zi. Mi-ar fi plăcut să-l învăț să meșterească, să-l duc la pescuit, să-i văd primii pași.

Dar gândurile astea nu duc nicăieri. Trecutul e trecut. Ce-a fost, a fost. Acum, la bătrânețe, când credeam că viața nu-mi mai poate oferi nimic nou, am primit un dar neașteptat: un fiu în vârstă de cincizeci și unu de ani, doi nepoți și șansa de a repara, măcar în parte, o nedreptate veche de o jumătate de secol.

Nu mai e ca pe vremuri, când copiii nelegitimi erau stigmatizați și ascunși ca o rușine. Poate e mai bine așa. Poate tinerii de azi au curajul să înfrunte judecata satului și să-și asume greșelile, dar și iubirile. Cât despre mine și Vasile, ne-am întâlnit prea târziu pentru a recupera timpul pierdut. Dar nu e niciodată prea târziu pentru adevăr.

Duminica trecută, l-am invitat pe Vasile și familia lui la masă. Am tăiat un miel, am scos vinul cel bun din pivniță și i-am rugat pe vecini să mă ajute cu pregătirile. Bătrâna Safta, vecina mea de-o viață, mi-a șoptit în timp ce frământa aluatul pentru cozonac: "Măi Ioane, mai bine mai târziu decât niciodată. Să vezi ce-o să se minuneze tot satul!"

Și avea dreptate. Satul întreg vuiește acum de povestea noastră. Dar nu-mi pasă de gurile rele. La vârsta mea, am învățat că viața e prea scurtă pentru regrete și prefăcătorii. Tot ce contează e că acum, când stau pe prispa casei, așteptând să mi se încheie zilele, nu mai sunt singur. Am un fiu care poartă ochii mei. Și poate, dacă Dumnezeu îmi mai dă zile, voi apuca să-mi văd și strănepotul.

Cum de-am ajuns să trăim într-o lume în care ne e rușine să recunoaștem propriile sentimente și greșeli? E oare familia românească modernă pregătită să accepte adevărurile incomode, să vindece rănile vechi și să construiască poduri peste abisurile trecutului?

Eu sper că da. Pentru că secretele, oricât de adânc le-am îngropa, tot ies la suprafață într-o zi. Și atunci e mai bine să le întâmpini cu fruntea sus, cu demnitate și cu dorința de a face pace cu trecutul. Chiar și la șaptezeci și trei de ani, când crezi că viața nu-ți mai poate oferi nimic nou.