$$$

 "Fumul încă se ridica dintre ruinele casei familiei Munteanu când prima căruță încărcată cu materiale de construcție a oprit în fața porții lor. Nici măcar nu apucaseră să plângă cu adevărat ce pierduseră, când satul întreg a venit să le arate că în România profundă, omenia nu e încă doar o amintire."

Hora de duminică abia se terminase în satul Văleni când strigătele au străpuns liniștea serii. "Foc! Arde la Munteanu!" Oamenii au lăsat paharele pe mese și au alergat spre capătul satului, unde flăcările se înălțau deja amenințător deasupra acoperișului unei case bătrânești.

Andrei Munteanu, un bărbat de 42 de ani, încerca disperat să scoată ce putea din casa în care crescuse și în care acum locuia cu soția lui, Maria, și cei doi copii ai lor - Ioana, de 14 ani, și Vlad, de 8. Focul pornise de la un scurtcircuit în pod și se răspândise cu o viteză înfricoșătoare, mistuind acoperișul din șiță veche și coborând amenințător spre camerele de locuit.

— Actele! Scoateți actele și pozele! striga Maria, cu fața înnegrită de fum și ochii plini de lacrimi, în timp ce împingea copiii departe de casă.

Vecinii au format rapid un lanț uman, trecând găleți cu apă de la fântâna din curte spre casă, dar era deja prea târziu. Când mașina de pompieri a ajuns în sfârșit din comună, focul cuprinsese deja întreaga structură. Tot ce au putut face a fost să împiedice flăcările să se extindă la grajdul din apropiere și la casele vecine.

În mai puțin de două ore, casa familiei Munteanu, ridicată de bunicul lui Andrei cu aproape 70 de ani în urmă, nu mai era decât un schelet fumegând de bârne carbonizate. Mobila, hainele, amintirile adunate de-a lungul generațiilor, tot ce aveau - dispăruseră.

— Unde o să dormim la noapte? întrebă Vlad, strângându-și la piept singura jucărie salvată din flăcări, un ursuleț pe jumătate pârlit.

Familia a fost găzduită peste noapte la Tanti Floarea, vecina de peste drum, o văduvă cu inimă mare care le-a pregătit imediat patul din camera bună pentru copii și a improvizat culcușuri pentru Andrei și Maria în tinda casei.

Dimineața următoare a adus cu ea realitatea crudă. Familia Munteanu stătea în fața ruinelor fumegânde ale casei lor, încercând să proceseze magnitudinea pierderii. Maria plângea încet, în timp ce Andrei, cu fața împietrită, încerca să pară puternic pentru familia lui. Vlad se ținea de mâna surorii lui, care părea dintr-odată mult mai matură decât cei 14 ani ai săi.

— O să reconstruim, spuse Andrei, mai mult pentru a se convinge pe sine. Cumva, o să reconstruim.

Doar cei care au trăit într-un sat românesc tradițional pot înțelege cu adevărat forța comunității în fața nenorocirilor. Încă înainte de prânz, bătrânul Gheorghe, fostul învățător al satului, a bătut la ușa Floarei.

— Am vorbit cu câțiva din sat. Începem mâine, anunță el simplu.

— Ce începeți? întrebă Andrei confuz.

— Casa ta, băiete. Nu te lăsăm noi așa, răspunse bătrânul, ca și cum ar fi fost cel mai natural lucru din lume.

În aceeași zi, vestea s-a răspândit prin sat ca focul care le mistuise casa. După-amiază, curtea Floarei devenise un fel de cartier general improvizat. Femei din sat veneau cu haine pentru copii și pentru Maria, oale și tacâmuri, pături și lenjerii. Bărbații discutau aprins despre materiale și despre cum să organizeze reconstrucția.

Seara, când Andrei a încercat să le mulțumească, emoționat până la lacrimi, Nea Vasile, un vecin care abia dacă îi spusese vreodată mai mult decât "Bună ziua", l-a oprit:

— Lasă mulțumirile, Andrei. Asta e datoria noastră. Mâine dis-de-dimineață venim cu toții și începem curățenia. Poimâine vin băieții cu căruțele cu lemn de la Gura Văii. Până la iarnă, ai casă nouă, stai liniștit.

Maria a izbucnit în plâns, copleșită de generozitatea vecinilor.

— Dar... noi nu avem cum să vă răsplătim pe toți, șopti ea.

— Cine-a zis ceva de răsplată? ridică din sprâncene Tanti Leana, nevasta lui Nea Vasile. Când am avut noi inundațiile alea mari, acum zece ani, și ne-a luat apa grajdul, tot satul ne-a ajutat. Așa-i la noi, încă mai e omenie în satul ăsta, slavă Domnului.

Bătrânul Gheorghe dădu din cap aprobator:

— Nu mai e ca pe vremuri când ridicam o casă din temelie în trei zile de clacă, dar tot ne mai ținem împreună. Asta ne-a ținut în viață sute de ani pe meleagurile astea.

Următoarele zile au adus în curtea familiei Munteanu un du-te-vino continuu de oameni. Tineri și bătrâni, cu toții au venit să ajute. Unii curățau molozul și cărau resturile arse, alții măsurau și trasau fundația pentru noua casă. Femeile gătiseră împreună pentru cei care munceau - sarmale, plăcinte, ciorbe groase care să țină de foame.

Primarul, auzind ce s-a întâmplat, a trimis și el materiale din partea primăriei și a intervenit la prefectură pentru un ajutor de urgență.

Copiii satului, inclusiv Ioana și Vlad, au fost puși și ei la treabă, cărând scânduri mai ușoare și aducând apă pentru cei care munceau.

— Vezi, Vladuț, când eram eu mică, așa se ridicau toate casele în sat, îi explica Tanti Floarea băiețelului în timp ce îi întindea o felie de cozonac proaspăt. Toată lumea punea umărul, se numea 'clacă'. Făceam mâncare pentru toți, aduceam lăutari să cânte seara, era ca o sărbătoare.

Oare ce s-a întâmplat cu acest spirit de întrajutorare în România zilelor noastre, când mulți preferă să treacă pe lângă necazul vecinului fără să se implice?

Pentru Ioana și Vlad, această tragedie a devenit o lecție de viață de neprețuit. După șocul pierderii tuturor lucrurilor lor, au descoperit ceva infinit mai valoros - forța unei comunități care se strânge în jurul celor aflați la nevoie.

— Știi, Ioana, a spus Vlad într-o seară, în timp ce priveau cum se ridică structura noii lor case, cred că sunt mulți copii la oraș care nici nu-și cunosc vecinii. La noi în sat, toți ne ajută.

Ioana, adolescentă care visase adesea să plece din sat la oraș, unde credea că viața e mai bună, privea acum diferit la comunitatea în care crescuse.

La două săptămâni după incendiu, pereții noii case erau deja ridicați. Era o construcție mai modernă decât vechea casă, dar păstra elemente tradiționale - pridvorul larg, ferestrele înalte, acoperișul în patru ape. Meșterii din sat, în frunte cu Nea Mircea, dulgherul, lucrau de dimineață până seara.

Între timp, ajutoarele continuau să vină din tot satul și chiar din satele învecinate. Cineva a donat o mașină de spălat veche, dar funcțională. Altcineva a adus mobilă pe care o avea în plus. Doamna învățătoare a organizat o strângere de rechizite pentru Ioana și Vlad, ca să poată începe noul an școlar pregătiți.

Într-o duminică, după aproape o lună de muncă intensă, Părintele Ilarion a venit să sfințească noua casă, încă neterminată, dar deja cu acoperiș și ferestre.

— Dumnezeu lucrează prin oameni, le-a spus el celor adunați în curte. Ce s-a întâmplat aici, în Văleni, e dovada că sufletul românesc încă pulsează puternic în comunitățile noastre.

Maria, care până atunci fusese o femeie rezervată, a început să participe activ la viața satului. Mergea în fiecare săptămână să ajute la pregătirea mesei la cantina școlii. Andrei, la rândul lui, nu refuza niciodată când cineva din sat avea nevoie de un bărbat puternic pentru vreo treabă mai grea.

— Niciodată nu vom putea să dăm înapoi tot ce am primit, spunea el adesea. Dar putem să dăm mai departe.

După trei luni de muncă, în prag de iarnă, casa familiei Munteanu era gata. Nu era luxoasă, dar era solidă, călduroasă și mai spațioasă decât cea veche. Construită cu mâinile a zeci de săteni, părea să încorporeze în fiecare grindă și în fiecare cui spiritul comunității.

Ziua mutării a fost sărbătorită ca o nuntă. Femeile au pregătit sarmale și cozonaci, bărbații au adus țuică și vin. Lăutarii au cântat până târziu, iar oamenii au dansat în curtea noii case, sărbătorind nu doar o locuință ridicată din cenușă, ci și renașterea unui sentiment aproape uitat - cel al apartenenței la o comunitate.

— Acasă nu înseamnă doar pereți și un acoperiș, spuse Maria, ridicând un pahar în fața tuturor celor adunați. Acasă e acolo unde simți că aparții, unde oamenii te sprijină la greu și se bucură cu tine la bine. Mulțumim că ne-ați arătat că Văleniul nostru e cu adevărat acasă.

Undeva în spate, Ioana îi șoptea prietenei sale:

— Credeam că vreau să plec de aici cât mai repede. Acum... nu știu. Poate că orașele mari nu sunt chiar atât de grozave dacă oamenii nici măcar nu se cunosc între ei.

În anii care au urmat, povestea casei Munteanilor a devenit legendară în sat. Oricine trecea pragul era invitat să audă cum, din cenușa unei tragedii, s-a ridicat nu doar o casă, ci s-a reapriins și flacăra unei comunități care redescoperise valorile ce păreau uitate: solidaritatea, generozitatea și omenia românească autentică.

Iar Vlad, care crescuse între timp, avea să scrie pentru un proiect școlar: "Unii oameni spun că în România de azi e fiecare pentru el și Dumnezeu pentru toți. Dar eu am văzut cu ochii mei că nu-i adevărat. În satul nostru, când casa noastră a ars, am descoperit că încă avem cea mai de preț comoară: omenia românească."