$$$

 "Jumătate din casele satului sunt goale acum. Noaptea, când ies să hrănesc pisicile de pe uliță, parcă aud șoapte din ferestrele întunecate. Dar nu sunt fantome - sunt doar ecourile amintirilor din vremurile când satul nostru era plin de viață."

În fiecare dimineață, Ana se trezește la cinci. Nu pentru că ar avea multe de făcut, ci pentru că așa s-a obișnuit în cei șaptezeci și doi de ani ai săi. Pune de cafea în ibricul emailat, moștenit de la mama ei, și se uită pe fereastră la satul Măgura, care pare să adoarmă puțin mai mult cu fiecare an care trece.

Când era tânără, dimineața începea cu glasuri de copii, tractoare pornind spre câmp, vecine strigându-se una pe alta pentru a merge împreună la magazin. Acum, liniștea e întreruptă doar de câte un câine care latră în depărtare.

Bărbatul ei, Gheorghe, a murit acum opt ani. "Du-te și tu la băiatul tău, la București", i-au spus toți după înmormântare. Dar Ana nu s-a îndurat să lase casa în care a trăit o viață întreagă, grădina pe care o îngrijește cu sfințenie, și mormântul soțului pe care îl vizitează în fiecare duminică.

— Hai, Miți, vino să mănânci, spune ea către pisica portocalie care a adoptat-o acum trei ani. Cel puțin nu sunt complet singură.

Ritualul zilnic al Anei e simplu. Dimineața îngrijește grădina, culege legume pentru masa de prânz, hrănește găinile care îi mai rămân. La prânz gătește doar pentru ea, dar întotdeauna face mai mult, ca și cum ar aștepta musafiri. După-amiaza, în zilele bune, se așează pe banca din fața porții, cu speranța că va trece cineva cu care să schimbe câteva vorbe.

Doar cei care au trăit singurătatea unui sat românesc depopulat pot înțelege cu adevărat durerea tăcută a caselor părăsite și a ulițelor goale. Fiecare fereastră bătută în scânduri e o poveste de familie întreruptă, fiecare curte năpădită de buruieni e o mărturie a exodului spre orașele promise sau spre țările străine.

Vara mai e cum mai e. Mai vin câțiva dintre cei plecați, în concedii scurte, să-și vadă părinții sau să aerisească casele moștenite. Satul prinde viață pentru câteva săptămâni. Ana face cozonaci și așteaptă să vină și fiul ei cu familia, deși în ultimii ani au început să vină tot mai rar. "E scump drumul din București, mamă, și copiii au activități vara", îi explică el la telefon.

Dar iernile sunt cele mai grele. Zăpada blochează ulițele, autobuzul spre comună vine rar, iar magazinul sătesc se deschide doar de două ori pe săptămână. Ana și cele câteva bătrâne rămase se ajută între ele cum pot. Împart medicamentele aduse de asistenta comunitară, își dau una alteia câte o pâine când cineva merge la oraș, își verifică fumul din coș dimineața, să se asigure că toate sunt bine.

— Nu mai e ca pe vremuri, când de Crăciun se auzeau colindătorii până dimineața și mirosea a cozonaci pe toate ulițele, îi spune Ana Mariei, vecina ei de peste drum, singura cu care mai stă la taifas. Acum mă bucur dacă aud telefonu' că sună și e băiatul să mă întrebe de sănătate.

Tehnologia modernă a ajuns, paradoxal, și în acest sat uitat de lume. Ana a primit cadou de la fiul ei un telefon cu ecran mare și învață, încet-încet, să facă video-apeluri cu nepoții. E fericit când reușește să îi vadă, dar după ce închide apelul, singurătatea pare și mai apăsătoare.

Oare ce s-a întâmplat cu familia românească tradițională unde trei generații trăiau sub același acoperiș, împărtășind bucuriile și greutățile vieții împreună?

Duminica este ziua ei preferată. Se îmbracă frumos, cu hainele "de oraș", își pune baticul de mătase și merge la biserică. Acolo, pentru două ore, satul pare din nou viu. Bătrânii rămași se adună să asculte slujba, să aprindă lumânări pentru cei plecați dintre ei sau plecați departe, și să schimbe câteva vorbe în curtea bisericii. Preotul, un bărbat de vârstă mijlocie care slujește în trei sate, rămâne uneori la o cafea cu enoriașii, ascultându-le poveștile și necazurile.

— Bunico, mai povestește-ne cum era la hora satului, îi cer copiii preotului când o văd pe Ana. Le place să audă cum se adunau tinerii duminica în centrul satului, cum cântau lăutarii și cum se înfiripau poveștile de dragoste care ajungeau apoi la căsătorii.

Ana zâmbește și le povestește, dar în glas i se simte nostalgia. Știe că acei copii nu vor cunoaște niciodată satul vibrant al tinereții ei, cu șezători unde fetele torceau și băieții veneau cu țuică să le cunoască, cu nunți care țineau trei zile și la care venea tot satul.

Seara, când se întoarce acasă și închide poarta grea de lemn în urma ei, Ana simte din nou singurătatea. Casa e prea mare pentru ea, cu odăile goale păstrând mobile vechi și fotografii îngălbenite. Dar nu se îndură să vândă. "Ce să facă orășenii cu o casă bătrânească la capăt de țară?", se întreabă ea. Și apoi, cine ar îngriji mormântul lui Gheorghe dacă ar pleca?

În nopțile lungi de iarnă, când vântul șuieră printre casele părăsite și câinii urlă a pustiu, Ana scoate albumele vechi cu fotografii. Ea tânără mireasă, Gheorghe în haine de duminică, fiul lor mic în curtea plină de găini și rațe, sărbătorile cu masa întinsă și neamuri venite de departe. Uneori plânge încet, alteori zâmbește amintindu-și câte o întâmplare hazlie.

Unii ar spune că singurătatea Anei și a celorlalți bătrâni din satele românești depopulate este prețul inevitabil al progresului. Că tinerii trebuie să plece acolo unde găsesc de muncă, că viața merge înainte. Dar când ultimele lumini se vor stinge în aceste sate, vom pierde mai mult decât niște case - vom pierde rădăcinile unui mod de viață românesc, ritualurile și înțelepciunea transmise din generație în generație.

— Mâine vine poștașul cu pensia, își spune Ana în timp ce stinge lumina. Măcar o să am cu cine schimba două vorbe.

Și așa, între case goale și amintiri pline, Ana își trăiește zilele, purtătoare a unei lumi pe cale de dispariție, înconjurată de ecouri ale unui trecut viu și de umbrele unui viitor incert.