$$$

 Când încălzirea centrală a ajuns în sat, bătrânul Gheorghe a știut că meșteșugul lui de-o viață va muri odată cu el.

În casa Mariei, aerul rece al dimineții de octombrie încă persistă. Bucăți de teracotă închisă la culoare, cu ornamente în relief, stau aliniate pe podeaua de lemn, iar în mijlocul camerei, Gheorghe lucrează aplecat asupra fundației pentru soba nouă. La șaizeci și doi de ani, este ultimul om din Valea Seacă care mai știe să ridice o sobă cum se cuvine. 

"Bunicul meu spunea că o sobă bună e ca o nevastă bună - îți ține casa caldă și nu crâcnește," zâmbește el către Maria, care-i aduce o cană cu ceai fierbinte. "Iar cahlele astea, montate cum trebuie, țin căldura și după ce focul s-a stins de mult."

Prin fereastra mică, lumina toamnei cade oblic peste mâinile lui noduroase, desenând umbre lungi pe peretele proaspăt văruit. În ultimii cincisprezece ani, Gheorghe a construit doar cinci sobe în tot satul. Oamenii preferă acum centrale pe lemne sau, cei mai înstăriți, pe gaz. "E mai comod, Gheorghe," îi spun ei. "Nu trebuie să mai cari lemne, nu mai iese fum." Dar el știe că nicio centrală din lume nu poate da căldura vie, plăcută, a unei sobe de teracotă făcută cum se cuvine.

"Ai învățat meseria asta de la tatăl dumitale?" întreabă Maria, în timp ce Gheorghe pregătește adezivul special pentru montarea cahlelor, cu mișcări precise, măsurate.

"De la tata și de la bunicul, Dumnezeu să-i odihnească. Bunicul meu a construit soba din casa primarului, cea cu lebede sculptate pe cahle. Tata a făcut soba din casa parohială. Iar eu..." Gheorghe se oprește, privind în gol. "Eu am făcut poate douăzeci de sobe în ultimii ani. Ultima a fost acum cinci ani, la Marin, înainte să moară."

Copiii de azi nu mai au răbdare să învețe un meșteșug care cere ani de ucenicie. Vor totul repede, cât mai repede. Dar o sobă bună nu se face în grabă, la fel cum un meșter nu se formează peste noapte. Sunt lucruri pe care doar cei care au crescut în ritmul lent al satului de altădată le pot înțelege cu adevărat.

Maria înțelege tăcerea care urmează. Gheorghe pare a fi ultimul din stirpea lui de sobari. Frații lui sunt plecați în străinătate, iar copiii lui sunt stabiliți la oraș - cine știe dacă vor dori vreodată să învețe meșteșugul.

Doar cei care au crescut cu căldura unei sobe de teracotă pot înțelege cu adevărat magia ei - căldura care nu arde, ci mângâie, persistența ei care face ca în miez de iarnă să te poți rezema de ea și să simți cum frigul se topește din oase. Centralele moderne încălzesc aerul, dar sobele lui Gheorghe încălzesc sufletul.

"Soba asta o să țină trei generații," spune Gheorghe, aranjând cu grijă primul rând de cahle bordo, cu ornamente florale în relief care par să prindă viață în lumina zilei. "Poate mai mult, dacă o îngrijești. Bunicul meu a făcut o sobă la conacul boieresc care încă trage, și asta după o sută de ani."

În timp ce lucrează, Gheorghe își amintește cum, copil fiind, stătea lângă tatăl său și îi dădea uneltele: mistria pentru adeziv, nivela, sfoara pentru aliniere. Cum tatăl lui îi explica secretele tirajului, ale camerei de ardere, ale distribuției căldurii. Cum mâinile lui, pe atunci mici și neîndemânatice, învățau să simtă materialul.

"Astea nu-s ca sobele din magazin, prefabricate," explică el, văzând privirea curioasă a Mariei. "Astea-s făcute să se potrivească cu casa, cu cei care trăiesc în ea. De-aia te-am întrebat unde stai mai mult, unde-ți place să citești, unde doarme pisica. Soba trebuie să știe toate astea."

Maria zâmbește, neștiind dacă să ia în serios această personificare a sobei. Dar ceva în vocea meșterului o face să creadă că poate are dreptate.

Pe măsură ce ziua avansează, soba începe să prindă formă. Gheorghe potrivește cu minuțiozitate fiecare cahlă, aplicând adezivul special, verificând de fiecare dată nivela, verticalitatea, alinierea. Nu e doar un meșteșug, e o artă care necesită răbdare și precizie. Astăzi nimeni nu mai are răbdarea asta. Totul trebuie să fie gata repede, ieftin, fără efort.

Oare câte meșteșuguri frumoase se vor pierde odată cu generația lui Gheorghe? Câte cunoștințe adunate în sute de ani vor dispărea când ultimii meșteri își vor închide atelierele?

"Pe vremuri, fiecare cahlă era făcută manual," spune Gheorghe, arătând către modelele în relief care decorează fațada sobei. "Olarii aveau tipare speciale, dar fiecare piesă era unică. Acum, toate-s turnate în fabrică, una după alta, identice. Și-au pierdut sufletul."

E deja după-amiază când Gheorghe începe să lucreze la montarea ușiței de fontă cu mâner ornamental din fier forjat și la plita de metal de deasupra, care va servi pentru gătit. Aici e secretul unei sobe bune – cum e construit interiorul, canalele prin care circulă aerul fierbinte, grosimea stratului de șamotă care reține căldura.

"Când eram ucenic la tata, am stricat o sobă întreagă pentru că nu aveam răbdare," își amintește Gheorghe. "Am grăbit lucrurile, n-am așteptat să se usuce bine adezivul între straturi. Când am aprins focul de probă, s-a crăpat toată. Tata nu mi-a zis nimic, doar m-a pus s-o iau de la capăt. Mi-a trebuit o săptămână s-o refac."

Maria vede concentrarea intensă a lui Gheorghe când mânuiește materialele, dar precizia lui rămâne impecabilă. E un dans pe care l-a repetat de sute de ori – spatula care întinde adezivul, palma care netezește, degetele care verifică.

"Nu mai sunt tineri care să vrea să învețe meseria asta," spune Gheorghe, mai mult pentru sine. "Le-am zis celor de la școala profesională că aș preda, i-aș învăța, dar nimeni nu vrea să se murdărească pe mâini. Toți vor la calculator."

E o tristețe în vocea lui, dar nu una amară. Mai degrabă resemnată, ca și cum ar fi acceptat că s-ar putea ca odată cu el să se închidă un capitol din istoria satului. Meșterii de altădată dispar rând pe rând – fierarii, rotarii, dogarii, olarii, toți cei care modelau cu mâinile lor lumea din jur. În locul lor au venit mașinile, fabricile, produsele de import.

Seara se lasă când Gheorghe termină de montat plita de deasupra. Mâine va face ultimele finisaje și va aprinde primul foc, cel de probă, să vadă cum trage. Dar chiar și neterminată, soba deja domină camera cu prezența ei impunătoare.

"E frumoasă," spune Maria, admirând liniile elegante, cahlele bordo cu modele complexe, proporțiile perfecte care fac soba să pară că a crescut organic din podeaua casei, nu că a fost construită.

Gheorghe doar dă din cap. Pentru el, frumusețea unei sobe stă în funcționalitatea ei. În căldura pe care o va da. În durabilitatea ei. În cum va deveni centrul casei în iernile lungi, locul în jurul căruia se vor aduna oamenii, unde se vor spune povești, unde se vor usca hainele ude după joacă în zăpadă, unde pisica va toarce mulțumită.

Când își strânge uneltele în geanta de piele uzată, Gheorghe simte o oboseală care nu vine doar din munca zilei. E oboseala luptei cu un timp care pare să nu mai aibă răbdare pentru lucrurile făcute încet, cu grijă, cu atenție la fiecare detaliu.

Oare mai există loc în lumea noastră pentru meșteșugarii care lucrează cu mâinile și cu sufletul, nu doar cu mașinile?

"Mâine termin," spune el simplu. "Va fi cea mai bună sobă din sat."

Ceea ce nu spune e că se teme că va fi printre ultimele pe care le va construi vreodată.

Pe drum spre casă, Gheorghe trece pe lângă magazinul sătesc, unde în vitrină strălucesc centrale moderne, sobe prefabricate, radiatoare electrice. Lumea se schimbă, iar el știe că nu o poate opri. Dar în seara aceasta, mâinile lui încă mai simt textura cahlelor, căldura sobei aproape gata, precizia uneltelor vechi.

Și poate că asta e tot ce contează – că atât timp cât există oameni care să aprecieze frumusețea unei sobe autentice, ceva din meșteșugul străvechi al sobarilor va supraviețui. Că în fiecare sobă pe care a construit-o e o parte din sufletul lui, din cunoașterea transmisă din tată în fiu, din dragostea pentru un meșteșug care a ținut oamenii la căldură de sute de ani.