$¢$

 După douăzeci de ani de Spania, casa părintească îl aștepta cu aceleași riduri în tencuială, dar cu o tăcere care-l înfiora.

Gheorghe stă în mijlocul curții și privește la nucul bătrân. Sub coroana lui și-a făcut temele când era mic, la umbra lui a sărutat-o prima dată pe Maria, vecina de peste drum. Acum, la cincizeci de ani, se simte din nou copil.

"Tată, ce faci acolo?" îl strigă fiica lui din pragul casei. Ana n-a fost niciodată aici. La cei șaisprezece ani ai ei, România era doar o poveste spusă seara, despre un loc unde tatăl ei a crescut, unde bunicii ei au îmbătrânit așteptând.

În bucătăria de vară, cuptorul de pâine stă mut și rece. "Aici făcea mama cozonaci în fiecare duminică", îi povestește el Anei, în timp ce mâna aspră mângâie cărămizile afumate. Un gândac de bucătărie fuge speriat spre o crăpătură, iar praful dansează în razele soarelui ce pătrund prin acoperișul găurit.

Când au plecat din țară, promisiunea era simplă – cinci ani, maximum zece, să strângă bani pentru o casă nouă, pentru studiile copiilor care aveau să vină. Dar anii s-au adunat unul după altul, și mereu mai era ceva - încă un credit, încă o amânare, încă o iarnă care a trecut fără să-i vadă pe bătrâni.

Fusese prea ocupat să construiască vieți pentru alții în Madrid – apartamente de lux, vile cu piscină, case de vacanță – ca să observe cum propria lui casă se năruia încet, în satul unde nimeni nu mai avea timp să privească înapoi. Acum, după ce tatăl s-a stins și mama a plecat să locuiască la sora ei, casa rămăsese singură, cu ferestrele ca niște ochi orbi.

"Aveam un câine," îi spune el Anei, arătând spre un lanț ruginit din spatele casei. "Un ciobănesc pe care-l chema Ursu. Când veneam de la școală, sărea pe mine de bucurie. Tata zicea mereu că va muri de fericire într-o zi, nu de bătrânețe."

Ana ascultă politicos, dar pentru ea acestea sunt doar povești despre o lume străină. Ea a crescut în zgomotul Madridului, între betoane și metrou, cu prieteni din toate colțurile lumii. Cum ar putea înțelege ce înseamnă să te trezești în zori cu lătratul câinilor și cântecul cocoșilor?

Tinerele generații cresc acum cu alte valori, alte aspirații. Satul românesc de altădată li se pare o piesă de muzeu, interesantă poate pentru o vizită de weekend, dar nimic mai mult. Cine mai are răbdare să aștepte roșiile să se coacă în grădină când le poate cumpăra oricând din supermarket?

Gheorghe deschide poarta grădinii din spatele casei. Buruienile au luat-o razna, dar câțiva pomi fructiferi încă stau de strajă. Merele zac căzute în iarbă, iar viespile se ospătează din pulpa lor dulce.

"Aici aveam straturi de legume," îi explică fiicei sale. "Roșii, castraveți, vinete... Bunica ta se trezea în fiecare dimineață la cinci să ude grădina înainte să se facă prea cald."

"Și acum ce vrei să faci cu casa, tată?" întreabă Ana, privind sceptic la acoperișul care ar avea nevoie de reparații serioase.

E întrebarea la care Gheorghe nu are încă un răspuns clar. A venit să vadă, să simtă, să-și amintească. Poate să vândă, poate să renoveze, poate să lase totul în urmă din nou. Dar acum, stând în mijlocul curții unde a copilărit, simte ceva ce nu mai simțise de mult – o conexiune cu pământul de sub picioarele lui.

"Știi, Ana, când eram de vârsta ta, tot ce-mi doream era să plec de aici," spune el, privind în jur. "Visam la orașe mari, la străinătate, la o viață diferită de a părinților mei. Și când am reușit să plec, am crezut că am câștigat. Acum nu mai sunt așa sigur."

Doar cei care au plecat din locurile natale pot înțelege cu adevărat acel sentiment ciudat de a fi străin peste tot – străin în țara adoptivă, unde accent te trădează mereu, și străin când te întorci acasă, unde totul pare familiar și totuși schimbat.

Seara, stau pe prispa casei și privesc stelele. Pe strada principală, câteva mașini trec în viteză, ridicând praful. Satul nu mai e ce a fost odată - jumătate din case sunt goale, altele renovate strident de cei plecați la muncă în străinătate care s-au întors cu gusturi schimbate.

"De ce ai vrut să mă aduci aici, tată?" întreabă Ana, în timp ce se luptă cu țânțarii.

Gheorghe tace câteva clipe înainte să răspundă. "Ca să-ți arăt de unde vii. Ca să înțelegi că înainte să fii madrilenă, ești româncă. Și poate... ca să văd dacă mai e ceva de salvat aici."

În casă, pe o poliță, găsește albumul vechi de fotografii. Ana se apropie curioasă când îl vede răsfoind pagini îngălbenite de vreme.

"Uite-l pe bunicul," spune el, arătând spre un bărbat voinic, cu mustață, care ține în mână o secure lângă un morman de lemne tăiate. "A construit casa asta cu mâinile lui, piatră cu piatră. Zicea mereu că un bărbat trebuie să lase ceva în urma lui – un copil, o casă și un pom."

"Tu ce-ai lăsat, tată?" întreabă Ana, fără să-și dea seama cât de adânc taie întrebarea ei.

Gheorghe privește în jur, la casa pe care a părăsit-o, la grădina năpădită de buruieni, la pomii pe care nu i-a văzut crescând. Ce a lăsat el în urma lui? Apartamente construite pentru străini în Madrid? Bani trimiși acasă care au dispărut pe medicamente și facturi?

Oare generația noastră, cea care a părăsit satele pentru orașe și țări străine, va fi ținută minte pentru ceea ce a construit sau pentru ceea ce a lăsat în urmă să se năruiască?

Noaptea, când Ana doarme în camera unde a copilărit el, Gheorghe iese în curte cu o lanternă. Nucul bătrân din mijlocul curții aruncă umbre lungi peste iarba netunsă. Se apropie și mângâie scoarța crăpată, ca pe chipul unui prieten vechi.

"Te-am neglijat, bătrâne," șoptește el. "Pe tine, pe casa asta, pe tot ce-a însemnat viața mea aici."

Scoate din buzunar chieia de la apartamentul din Madrid. Par atât de străine aici, printre mirosul de iarbă cosită și țârâitul greierilor. Și-n clipa aceea înțelege - nu poți fugi la nesfârșit de locul care te-a format. Poți construi o viață nouă, dar rădăcinile rămân, așteptând liniștite să te întorci.

În zori, când Ana se trezește, îl găsește pe tatăl ei în curte, cu o coasă veche în mâini, tăind iarba înaltă. Cămașa îi e udă de sudoare, dar pe chip are un zâmbet pe care nu i l-a văzut de mult.

"Ce faci, tată?" întreabă ea, frecându-se la ochi.

"Reconstruiesc," răspunde simplu Gheorghe. "Vino să te învăț cum se face o potecă prin iarbă. Sunt lucruri care nu se uită niciodată, oricât ai sta departe de casă."

Poate că drumul înapoi spre rădăcini e mai important decât toate călătoriile pe care le facem departe de ele. Și poate că întoarcerea acasă, oricât de târzie, e singurul mod în care putem înțelege cu adevărat cine suntem.