$$$

 "Știi ce am visat azi-noapte? Că aveam propriul nostru apartament. Atât. Nimic spectaculos, doar... un spațiu al nostru." Andrei șoptește în întuneric, în timp ce Maria se preface că nu aude cum ușa bucătăriei se deschide din nou, și mama lui începe să spele vasele la ora 11 seara.

Când am acceptat să ne mutăm împreună cu părinții lui Andrei, credeam că va fi doar pentru șase luni. Acum, după doi ani, dormitorul nostru improvizat în fostul birou al tatălui său pare să se fi micșorat cu fiecare zi. Șase luni s-au transformat în doi ani, iar visul apartamentului propriu se îndepărtează cu fiecare chirie care crește în București și cu fiecare rată la bancă ce pare imposibilă.

Dragostea nu moare între cei patru pereți ai unui apartament de bloc din anii '80, dar se transformă într-un exercițiu zilnic de răbdare. Învățăm să ne șoptim iubirile și certurile, să facem dragoste în tăcere absolută sau deloc, să negociem fiecare centimetru de spațiu din frigider, și să zâmbim la fiecare întrebare nevinovată: "Dar voi când vă luați ceva al vostru?"

În fiecare dimineață, mă trezesc cu o oră înainte de ceilalți, doar pentru a simți câteva momente de singurătate în bucătăria comună. E singurul moment când pot respira fără să simt că deranjez pe cineva. Andrei face același lucru seara târziu. Ne-am împărțit instinctiv timpul, ca două animale care împart același teritoriu limitat.

Nu e ușor să fii cuplu când fiecare gest, fiecare discuție, fiecare moment de intimitate se desfășoară sub privirea (fie ea și involuntară) a părinților tăi. **Provocările vieții de familie în România zilelor noastre au creat o generație întreagă de cupluri care locuiesc cu părinții, prinse între dorința de independență și imposibilitatea financiară de a o obține.**

"Mai stăm puțin, strângem bani, și apoi ne mutăm," a devenit mantra noastră. Dar "puținul" acela se întinde, iar banii adunați niciodată nu par suficienți pentru avansul unui apartament în care să ne putem permite ratele.

Socrul meu, un bărbat bun de altfel, are obiceiul de a intra în camera noastră fără să bată. Nu din lipsă de respect, ci din simplul fapt că, timp de cincizeci de ani, acea cameră a fost biroul lui, iar noi suntem doar "musafiri" temporari care au rămas prea mult. Uneori mă întreb dacă el chiar își dorește să plecăm vreodată.

Într-o seară, după ce mama lui Andrei a intrat pentru a treia oară în camera noastră ca să ne aducă prăjitură proaspăt scoasă din cuptor, am izbucnit în plâns. Nu din cauza prăjiturii - care era delicioasă de altfel - ci din cauza sentimentului constant că viața noastră nu ne aparține. Că suntem prinși între recunoștința pentru ospitalitate și nevoia disperată de a avea un spațiu al nostru.

"Mamă, putem discuta mâine? Voiam să avem și noi o seară liniștită," a spus Andrei, în timp ce eu îmi ștergeam lacrimile.

"Sigur, dragii mei, nu vă deranjez. Doar că am făcut prăjitura voastră preferată și era păcat să se răcească," a răspuns ea cu un zâmbet sincer, închizând ușa în urma ei.

Și asta e partea cea mai grea: nu poți fi supărat pe oameni care te găzduiesc în casa lor, care îți gătesc, care se bucură de prezența ta. Nu e vina lor că economia României face aproape imposibil pentru un cuplu tânăr să își permită propria locuință. Nu e vina lor că salariile nu țin pasul cu prețurile chiriilor și ale apartamentelor.

Am improvizat soluții: un calendar cu "serile noastre" când le cerem părinților lui Andrei să ne lase singuri în apartament, căști cu anularea zgomotului pentru momentele când avem nevoie de intimitate, ieșiri frecvente doar ca să putem vorbi liber. Dar nimic nu înlocuiește sentimentul unui spațiu care îți aparține.

**Doar cei care au trecut prin astfel de greutăți în sistemul românesc pot înțelege cu adevărat cum e să trăiești cu sentimentul constant că îți trăiești viața de adult cu permisiunea altcuiva.**

"Ce-ar fi să punem un perete despărțitor aici?" a sugerat într-o zi tatăl lui Andrei, arătând spre mijlocul camerei noastre deja mici. "Din rigips, se face repede."

Era un gest bine intenționat, dar care sublinia problema fundamentală: oricât am încerca să creăm intimitate, locuim tot în casa altcuiva, după regulile altcuiva.

Uneori, când Andrei e la serviciu și eu lucrez de acasă, soacra mea stă cu mine la bucătărie și îmi povestește cum era pe vremea lor. Cum au locuit și ei cu părinții ei cinci ani până să primească apartament de la stat. Cum au strâns bani leu cu leu. Cum răbdarea e virtutea cea mai importantă într-o căsnicie.

**Oare cum s-au transformat familiile românești din ultimele decenii? Cândva, generațiile locuiau împreună din tradiție și alegere, acum locuim împreună din necesitate economică și lipsă de alternative.**

"Răbdare," îmi spune ea mereu. "Toate la timpul lor."

Și încerc să am răbdare. Încerc să văd partea bună: economisim bani, avem ajutor la treburile casnice, nu suntem niciodată singuri. Dar în fiecare seară, când Andrei șoptește "Te iubesc" ca să nu audă părinții lui prin peretele subțire, mă întreb cât de mult ne costă cu adevărat această situație. Nu financiar, ci emoțional.

Într-o seară, după o zi deosebit de frustrantă, am luat o decizie. Am adus un carton mare în cameră și l-am pus în mijloc.

"Ce faci?" m-a întrebat Andrei, amuzat.

"Construiesc un zid," am răspuns eu, pe jumătate în glumă, pe jumătate serioasă. "Dacă nu putem avea un apartament al nostru, măcar să avem o jumătate de cameră care să fie doar a noastră."

Și în acea seară, am râs mai mult decât o făcusem în ultimele luni. Am decorat "zidul" nostru de carton cu desene, am scris pe el toate visurile noastre pentru viitor, am lipit fotografii cu case pe care le-am dori cândva. A devenit un fel de colaj al speranțelor noastre.

Ironic, acel zid fragil de carton ne-a dat mai multă intimitate decât am fi crezut vreodată. Nu fizic, desigur - era doar un carton în mijlocul camerei. Dar ne-a dat un proiect comun, ceva ce ne aparținea doar nouă.

Părinții lui Andrei au râs când l-au văzut prima dată, dar apoi au înțeles. Poate că le-a amintit de propriile lor lupte pentru spațiu și intimitate. Sau poate că, în sfârșit, au văzut cât de disperați eram pentru un colț al nostru.

Așteptăm în continuare ziua când vom avea propriul apartament. Economisim, visăm, planificăm. Dar între timp, am învățat să construim intimitate din carton și răbdare, din șoapte noaptea târziu și din micile momente furate când suntem singuri. Și poate că asta e cea mai importantă lecție: casa nu e neapărat un loc fizic, ci spațiul emoțional pe care îl creezi cu persoana iubită, chiar și în cele mai dificile condiții.

**E greu să crești ca adult când locuiești tot în casa părinților, dar poate că maturizarea adevărată vine tocmai din felul în care navighezi aceste ape tulburi ale vieții familiale românești, unde trei generații se întâlnesc zilnic la aceeași masă de bucătărie, împărtășind nu doar mâncarea, ci și luptele, visurile și viitorul.**