$$$

 "Cât cer oamenii bogați pentru sufletul unei bătrâne? Prețul câtorva hectare de pământ, se pare." Ana Ionescu stătea pe prispa casei de piatră construită de soțul ei acum cincizeci de ani, privind cum soarele cobora peste dealurile cu viță de vie moștenite din tată-n fiu de trei generații. Mâine, "domnul investitor" va veni cu actele finale, iar feciorii ei, Marin și Gheorghe, o presau să semneze. De parcă pământul ăsta era o haină veche de care trebuia să se descotorosească.

În bucătăria veche cu grinda înnegrită de fumul sobei, vocile fiilor ei ajungeau până la ea, tăioase ca niște cuțite.

"Trebuie să semneze, Gheorghe. Avansul l-am luat deja."

"Știu, dar e încăpățânată. Zice că moare aici, că nu pleacă la bloc."

"Moare oricum în doi-trei ani. De ce să lăsăm să se piardă ocazia? Cât oferă Neagu nu mai oferă nimeni."

Ana închise ochii, strângând în mână cruciulița de la gât. Șaptezeci și cinci de ani trăise pe pământul ăsta. Aici născuse, aici își îngropase bărbatul, aici își crescuse feciorii. Ce știau ei despre rădăcini, despre memoria unui loc?

Marin și Gheorghe, băieții Anei, plecaseră de tineri la oraș. Unul contabil, altul inginer. Case frumoase, mașini scumpe, vacanțe în Grecia. Veneau rar pe la țară - de Paște, poate de Crăciun. Iar acum, brusc, se îngrijorau de "binele mamei care îmbătrânește singură".

Totul a început acum trei luni, când au apărut într-o duminică, îmbrăcați la costum, cu o sticlă de vin scump și cu "vești bune". Un dezvoltator voia să cumpere casa și cele cinci hectare de teren ale Anei pentru a construi un "complex turistic eco". O sumă "generoasă", au spus ei. Cu banii ăștia, Ana s-ar putea muta la oraș, aproape de ei, într-un apartament modern, cu "căldură la calorifer și lift".

"Dar nu vreau să stau la bloc, la etajul opt," a protestat Ana. "Aici e tot ce am. Aici e pământul bărbatului meu, și al tatălui lui. Aici sunt morții noștri, în cimitirul din deal."

Feciorii au dat din mână a lehamite: "Ești încăpățânată, mamă. Îmbătrânești aici, singură. Cine te ajută când te îmbolnăvești? Ce te faci la iarnă, când ninge și trebuie să spargi lemne?"

Iar azi, cu două zile înainte de Sfânta Maria, Ana a găsit în cutia poștală un plic oficial. Înăuntru, un contract preliminar de vânzare-cumpărare. Cu semnătura ei. O semnătură pe care nu o făcuse niciodată.

"Până și pământul de sub unghii mi-l vând," șoptește bătrâna, strângând scrisoarea în mâini.

Ana se ridică încet, simțind durerea în genunchi, și intră în casă. Cei doi fii tac brusc când o văd.

"Mamă, ți-am adus compot de vișine, cum îți place ție," spune Marin, încercând să schimbe subiectul.

Ana pune plicul pe masă.

"Ce-i asta?"

Gheorghe ia plicul și se uită la el prefăcându-se surprins.

"De unde ai asta, mamă?"

"Din cutia poștală. Cum de e semnătura mea pe acte pe care nu le-am văzut niciodată?"

Frații schimbă priviri.

"Mamă," începe Marin cu vocea lui de contabil, "am vorbit despre asta. Ți-am explicat ce bine o să-ți fie la oraș. Am semnat noi preventiv ca să grăbim lucrurile. E spre binele tău."

**Ne plângem că valorile tradiționale se pierd în România, dar uităm că prima valoare pierdută a fost respectul față de bătrânii noștri și de pământul lăsat moștenire.**

"Nu vând," spune Ana simplu. "Puteți falsifica câte semnături vreți. Mă duc la poliție, la televizor, unde trebuie. Nu vând."

Gheorghe izbucnește: "Mamă, nu înțelegi! Am luat deja avansul! Treizeci de mii de euro! I-am investit în afacerea lui Marin. Dacă nu vindem, suntem terminați!"

Ana îi privește lung. Acești bărbați de cincizeci de ani, fiii ei, străini acum.

"Ce afacere, Gheorghe?"

Marin intervine: "Mamă, nu e momentul pentru asta. Mâine vine domnul Neagu cu actele finale. Ăsta e cel mai bun preț pe care îl vom obține vreodată. Gândește-te la noi, la nepoții tăi."

Ana ia scrisoarea de pe masă și o rupe în bucăți mici.

"Și voi v-ați gândit la mine când ați luat banii pe casa mea?"

Noaptea aceea, Ana nu doarme. Stă la fereastra dinspre livadă și privește cerul înstelat. Oare așa simt toți bătrânii din ziua de azi? Că devin poveri pentru copiii lor, obiecte ce trebuie mutate, rearanjate, vândute?

Dimineața, Ana se trezește devreme, cum făcuse toată viața. Aprinde focul în sobă și pune de mămăligă. Din curtea din spate se aud găinile cotcodăcind.

La ora zece, mașina dezvoltatorului oprește în fața casei. Bogdan Neagu, antreprenor de succes la 40 de ani, coboară îmbrăcat impecabil. Cu el, Marin și Gheorghe, vizibil agitați.

"Doamnă Ana," începe dezvoltatorul cu un zâmbet practicat. "Am auzit atâtea lucruri frumoase despre dumneavoastră și despre gospodăria asta minunată."

Ana stă dreaptă în mijlocul curții, îmbrăcată în hainele ei de duminică.

"Domnule Neagu," răspunde bătrâna. "Nu vând."

Neagu își menține zâmbetul, dar ochii i se îngustează.

"Doamnă, înțeleg atașamentul emoțional, dar gândiți-vă practic. Vă ofer de trei ori prețul pieței. Puteți trăi confortabil la oraș, aproape de copiii dumneavoastră."

"Mamă," intervine Gheorghe, "nu fi încăpățânată. Ne-am săturat să facem două ore pe șosea până aici de fiecare dată când ai nevoie de ceva."

Ana îi privește pe amândoi, apoi pe Neagu.

"Știți, domnule, pământul ăsta are o poveste. Fiecare pom, fiecare brazdă. Socrul meu a fost împușcat de comuniști pentru că n-a vrut să intre în colectiv. A preferat să moară decât să-și dea pământul. L-au îngropat acolo, sub nucul ăla. Legal, în cimitir. Neoficial... știm cu toții ce s-a întâmplat."

Neagu clipește confuz, nepregătit pentru această întorsătură.

"Și mai e ceva," continuă Ana. "Bărbatul meu, Dumnezeu să-l ierte, n-a vrut niciodată să vorbească despre ce s-a întâmplat în noaptea când l-au arestat pe tatăl său. Dar în ultimele lui zile, când era bolnav de cancer, mi-a spus un secret. Mi-a spus despre... comoara."

"Comoara?" repetă Neagu, brusc interesat.

"Nicolae, socrul meu, a fost om cu stare. Avea aur, domnule. Monede vechi, austriece. Și înainte să vină comuniștii să-l ia, le-a îngropat pe undeva pe pământul ăsta. De-aia n-a vrut să intre în colectiv. Nu pentru pământ în sine, ci pentru ce era îngropat în el."

Marin și Gheorghe privesc spre mama lor cu gura căscată. Niciodată nu auziseră această poveste.

"Bărbatu-meu a căutat toată viața, dar n-a găsit nimic. Eu cred că socrul meu a luat secretul în mormânt. Dar dacă vreți să dărâmați casa asta și să săpați aici pentru hotelul dumneavoastră, poate găsiți comoara. Dar n-o să fie a dumneavoastră. Va fi a statului. Așa e legea cu comorile istorice."

**Oare ce s-a întâmplat cu vremurile când pământul nu era marfă, ci era identitate, era rădăcină, era legătura sfântă dintre om și locul lui în lume?**

Neagu o privește lung pe bătrână, încercând să determine dacă spune adevărul sau încearcă să-l manipuleze.

"Doamnă Ana, asta e o poveste foarte interesantă. Dar nu schimbă oferta mea."

"Nu mă așteptam să o schimbe," răspunde Ana. "Voiam doar să știți că atunci când săpați pentru fundația hotelului, s-ar putea să găsiți mai mult decât vă așteptați. Și atunci o să vină arheologii, și presa, și ministerul culturii. Și o să dureze ani până veți primi aprobările pentru construcție, dacă le veți primi vreodată."

Dezvoltatorul își pierde pentru o clipă zâmbetul profesional. Se întoarce spre Marin și Gheorghe: "Nu mi-ați spus nimic despre asta."

"Pentru că nu e adevărat!" strigă Gheorghe. "Inventează! N-am auzit niciodată de vreo comoară!"

"Bineînțeles că n-ați auzit," spune Ana. "Pentru că nu v-am spus. De ce v-aș fi spus? Veniți aici de două ori pe an. Ce vă interesează pe voi istoria familiei? Pământul ăsta e doar niște bani pentru voi."

Bogdan Neagu își drege glasul. "Poate ar trebui să reluăm această discuție după ce vă lămuriți... în familie."

Se retrage spre mașina lui scumpă, lăsându-i pe Ana și fiii ei într-o tăcere încărcată.

"Mamă," șoptește Marin, "chiar există o comoară?"

Ana îi privește pe amândoi cu o expresie pe care n-o mai văzuseră niciodată.

"Dacă erați băieții pe care i-am crescut, v-aș fi spus adevărul. Dar nu mai sunteți acei băieți de mult timp."

Se întoarce și intră în casă, lăsându-i pe fiii ei în mijlocul curții, cu întrebarea nerostită plutind între ei. E o minciună disperată a unei bătrâne care nu vrea să-și părăsească casa? Sau secretul unei comori a stat ascuns sub picioarele lor toată viața?

Iar în bucătăria veche, Ana scoate din lada de zestre o cutie de lemn lustruită de timp. O deschide încet, cu mâinile tremurânde. Înăuntru, strălucind în lumina dimineții, câteva monede de aur cu chipul împăratului Franz Joseph privesc în sus. Nu multe - doar cinci. Dar suficiente pentru a face o poveste credibilă. Suficiente pentru a semăna îndoiala.

Suficiente pentru a apăra pământul pentru încă o generație.