$$$

 "Cine ar fi crezut că la 45 de ani mă voi trezi din nou certându-mă cu tatăl meu pentru că vine târziu acasă?" Mihaela stătea la fereastra bucătăriei din casa părintească, urmărind cum tatăl ei, Gheorghe, coborâ din taxi-ul care-l adusese acasă. Era aproape miezul nopții, iar el, de obicei atât de punctual, începuse să aibă un program tot mai imprevizibil în ultimele săptămâni.

Mutarea înapoi în casa copilăriei din cartierul Andronache nu fusese planul Mihaelei. După douăzeci de ani de căsnicie cu Cristian, un divorț dureros și împărțirea apartamentului din centru, se trezise la 45 de ani cu economii insuficiente pentru a-și permite o chirie decentă în București. "Temporar," își spusese ea când își adusese cele două valize în camera ei de adolescentă, rămasă neschimbată, cu posterele decolorate ale trupelor anilor '90. Trei luni, maximum șase, până își găsea un nou echilibru financiar.

Nu se așteptase ca revenirea să fie ușoară, dar nici nu anticipase cât de ciudat va fi să locuiască din nou cu tatăl ei, Gheorghe, văduv de un deceniu. Casa lui, regulile lui. Avea 72 de ani și rutine bine stabilite - micul dejun la 7:30, telejurnalul de la ora 19:00, culcarea la 22:00. Sau cel puțin așa fusese timp de zece ani, de când mama ei murise. 

Mihaela știa foarte bine programul, pentru că îl sunase în fiecare seară la 21:00, ca să se asigure că e bine, că ia medicamentele, că nu se simte singur. De la distanță, relația lor funcționase perfect. Acum însă, Gheorghe era tot mai absent, tot mai secretos. Și tot mai îngrijit - pantaloni proaspăt călcați, cămăși apretate, părul vopsit discret să acopere firele albe.

"Ai stat până târziu," comentă Mihaela când tatăl său intră în bucătărie, mirosind ușor a aftershave și a un parfum pe care nu-l recunoștea.

Gheorghe ridică din umeri, evitându-i privirea. "Am fost la șah, cu Nea Costică de la 4. S-a făcut târziu."

Minciună. Mihaela sunase deja la ușa lui Nea Costică în acea seară, sub pretextul că îi aduce niște cozonac. Bătrânul îi spusese că nu l-a mai văzut pe tatăl ei de săptămâni bune.

"Ciudat, l-am sunat pe Nea Costică mai devreme și mi-a spus că nu te-a văzut de mult."

Gheorghe se opri din dezbrăcatul hainei, apoi continuă cu mișcări mai lente. "Am fost de fapt la Florin, de la 7. Costică... e cam uituc în ultima vreme."

Încă o minciună. Florin era în vacanță în Grecia, cu toată familia. Îi văzuse pozele pe Facebook.

"Tată, nu trebuie să-mi spui mie unde mergi. Ești adult, eu sunt doar... în trecere aici."

Gheorghe oftă și se așeză la masă. Pentru prima dată, Mihaela observă cât de mult se schimbase tatăl ei în ultimul an. Nu era doar îmbrăcămintea mai îngrijită sau părul vopsit. Era o anumită vitalitate în privire, o postură mai dreaptă, un fel de... tinerețe recâștigată.

"Mihaela, eu..." începu el, dar se opri brusc când telefonul lui primise notificarea unui mesaj.

Instinctiv, Mihaela aruncă o privire spre ecranul luminat. "Elena" și un emoticon cu inimă. Tatăl ei întoarse rapid telefonul cu fața în jos.

"Cine e Elena?" întrebă ea, simțind un nod ciudat în stomac.

"O... prietenă. De la clubul seniorilor."

Mihaela nu știa că tatăl ei frecventa vreun club al seniorilor. Dar mai ales, nu-și amintea să-l fi auzit vreodată folosind cuvântul "prietenă" după moartea mamei sale.

**Copiii adulți din România de azi se trezesc adesea prinși între rolul de părinți ai propriilor părinți și realitatea că aceștia sunt încă oameni cu propriile nevoi și dorințe, o dinamică pentru care nimeni nu ne pregătește.**

Lunile următoare aduseră o rutină stranie în casa din Andronache. Mihaela, ocupată cu noul ei job la o editură mică, încerca să-și reconstruiască viața. Tatăl ei continua să dispară periodic, întotdeauna cu scuze tot mai elaborate, dar niciodată menționând numele Elenei.

Curiozitatea — sau poate gelozia, deși ura să recunoască — o împinsese pe Mihaela să facă puțină detectivistică. Nu era mândră de asta, dar într-o după-amiază, când tatăl ei era la "cumpărături" (deși frigiderul era plin), i-a verificat telefonul.

Mesajele erau numeroase. Elena: "Mi-a fost dor de tine azi." Elena: "Ce frumoasă a fost seara ieri." Elena: "Când ne vedem iar?"

Și răspunsurile tatălui ei, surprinzător de abile la tastare pentru un om care pretinsese mereu că tehnologia îl depășește: "Și mie mi-e dor de tine mereu." "Nimic nu se compară cu timpul petrecut lângă tine." "Mă gândesc la tine zi și noapte."

Mihaela închise telefonul, simțindu-se vinovată pentru invazia în intimitatea tatălui ei, dar și tulburată. Imaginea tatălui ei, îndrăgostit la 72 de ani, scriind mesaje romantice unei femei care nu era mama ei, o deranja profund.

"Cum poți să faci asta?" îl întrebă direct în acea seară, incapabilă să-și mai țină sentimentele în frâu. "Cum poți să... să te comporți ca un adolescent la vârsta ta?"

Gheorghe lăsă ziarul jos, privind-o cu o expresie pe care nu i-o mai văzuse — un amestec de vinovăție și hotărâre.

"Mihaela, sunt văduv de zece ani. Mama ta nu se mai întoarce, oricât de mult ne-ar durea pe amândoi."

"Și crezi că ea ar fi vrut să te vadă... așa? Comportându-te ca un..."

"Ca un ce?" o întrerupse el cu o voce neobișnuit de fermă. "Ca un om viu? Pentru că asta sunt, Mihaela. Încă sunt viu."

Cuvintele lui o loviră ca o palmă. Adevărul era că, în adâncul sufletului, considerase că viața romantică a tatălui ei se încheiase odată cu moartea mamei. Că rolul lui era acum doar acela de tată și bunic pentru copiii ei, Andrei și Maria, care veneau în weekend.

"Cine e ea?" întrebă Mihaela, încercând să-și controleze vocea.

Gheorghe oftă. "O văduvă. Are 58 de ani. Ne-am cunoscut la cursurile de dans pentru seniori."

"Dans?" Mihaela nu-și amintea să-l fi văzut vreodată pe tatăl ei dansând.

"Am început acum un an. Doctorul a spus că e bine pentru articulații." Părea aproape timid acum. "Elena e profesoară pensionată. Are doi copii mari, ca tine. Și... ne înțelegem bine."

"De cât timp?"

"Șase luni. Am vrut să-ți spun, dar..." Ridică din umeri. "Nu știam cum."

Șase luni. Tatăl ei avusese o relație timp de jumătate de an, iar ea habar nu avusese. Cât de orb putea fi un copil adult față de viața părintelui său?

"De ce te-ai ascuns? De ce atâtea minciuni?"

Gheorghe o privi direct acum, cu o sinceritate dureroasă. "Pentru că te-ai mutat înapoi și am văzut cum mă priveai - ca pe cineva care are nevoie de îngrijire, nu ca pe un bărbat care ar putea încă... simți ceva. Și pentru că, de fiecare dată când menționam pe cineva nou în viața mea, îmi spuneai cât de mult ți-e dor de mama ta."

Mihaela simți cum i se umezesc ochii. Era adevărat. În conversațiile lor telefonice, ori de câte ori tatăl ei menționa o nouă cunoștință, ea aducea vorba de mama ei, de cât de minunată fusese, de cât de perfectă fusese căsnicia lor.

"Voiam doar să păstrez amintirea ei vie."

"Și eu la fel," spuse Gheorghe blând. "Dar asta nu înseamnă că trebuie să mor odată cu ea."

Oare cât de greu ne este să acceptăm că părinții noștri au dreptul la fericire când aceasta nu corespunde cu imaginea pe care ne-am format-o despre ei?

Tensiunea în casa din Andronache creștea cu fiecare zi. Tatăl ei continua să se vadă cu Elena, iar Mihaela devenea tot mai ostilă.

"Nu poți să o aduci aici," insistă ea într-o seară. "Este casa mamei. Ar fi o lipsă de respect."

"Mama ta nu mai este aici de zece ani, Mihaela," răspunse Gheorghe obosit. "Casa e și a mea. Elena vrea să te cunoască."

"Nu am nevoie să cunosc femeia care încearcă să ia locul mamei mele."

Expresia tatălui ei se întunecă. "Nimeni nu încearcă să ia locul mamei tale. Dar tu încerci să mă condamni la singurătate."

A doua zi, când Mihaela se întoarse de la serviciu, găsi o scrisoare pe masa din bucătărie.

"Dragă Mihaela,

*Am încercat să te fac să înțelegi, dar văd că durerea ta e prea mare. M-am mutat la Elena. La vârsta mea, nu mai pot aștepta să accepți că merit și eu fericire.*

*Casa rămâne a ta - am vorbit deja cu notarul. Consider că e dreptul tău, dar și un mod de a-ți asigura viitorul după divorț.*

Sper că într-o zi vei înțelege că iubirea nu se termină niciodată cu adevărat - doar se transformă. Dragostea mea pentru mama ta va rămâne mereu parte din mine. Dar inima mea încă bate, și refuz să trăiesc ultimii ani ca o umbră a ceea ce am fost.

Cu drag, Tata"

Mihaela stătea în bucătăria goală, cu scrisoarea tremurând în mâini. Casa era acum a ei - exact ce își dorise când se mutase înapoi. Dar prețul fusese pierderea relației cu singurul părinte rămas în viață.

Două săptămâni mai târziu, o vecină îi spuse că i-a văzut pe tatăl ei și pe "tânăra lui prietenă" la aeroport, cu bagaje mari. Zvonul din cartier era că plecaseră definitiv în Spania, unde Elena avea o soră stabilită de mulți ani.

Într-o seară, privind albumul de familie, Mihaela găsi o fotografie recentă strecurată printre cele vechi - tatăl ei și Elena, zâmbind într-un parc. Pe spate, scrisul tatălui: "Am găsit fericirea din nou. Îmi doresc același lucru și pentru tine."

Suntem gata să recunoaștem că părinții noștri, chiar și la bătrânețe, au dreptul la o viață completă, sau îi vedem doar prin prisma nevoilor noastre emoționale?

Telefonul sună, întrerupându-i gândurile. Era Radu, fostul coleg, acum managerul restaurantului din cartier.

"Am văzut lumină la tine și m-am gândit să te întreb dacă nu vrei să ieși la o cafea... sau un vin."

Mihaela privește fotografia tatălui ei, zâmbind alături de Elena, apoi către casa goală care acum îi aparținea. Realiză ironia situației - se mutase înapoi pentru a economisi și a-și reface viața, doar pentru a ajunge proprietara unei case pline de fantome, în timp ce tatăl ei găsise curajul să înceapă o viață nouă la 72 de ani.

"Da," răspunse ea, luând o decizie bruscă. "Aș vrea să ies. Cred că e timpul să învăț și eu să trăiesc din nou."

Poate că într-o zi, realiză Mihaela, va avea curajul să-l sune pe tatăl ei în Spania. Să-l felicite pentru curajul de a alege fericirea, chiar cu prețul dezaprobării. Dar până atunci, trebuia să găsească propria ei cale - și poate propria ei a doua șansă la fericire.