@@@

 VINO, ADIO

Adrian PĂUNESCU 

  Te simt pierind deodată, pierzându-te-n abis,

călătoresc deasupra destruchipării tale,

cu ochiul plin de lacrimi, bătând întredeschis,

sub stea sinucigașă, a trecere și jale.

   Te simt însingurato, și n-am cum să păstrez

senzația aceasta că totul se sfîrșește,

decât  scriind cu colțul de inimă un vers

ceva – nici șovăială, nici vis, nici deznădejde.

  Am auzit că-n casa în care te-am lăsat

tu te-ai întins bolnavă cu fața la perete;

sunt duhul ce palpită în lămpile din sat,

mai vin să-ți mângâi  rană, obrajii uzi și plete.

  Cine mai știe unde te vei afla curând?

Și unde-o să mă aflu eu, vagabondul erei?

De-ai să-ntîânești un monstru plângând și întrebând

să-ți spună că-s acela, apropie-te, cere-i.

    Să știi că-n corul lumii se stinge un solist,

nesomnul mă omoară și mă gândesc la tine,

vai, ce puțin aș spune mărturisind că-s trist,

mai bine mint că-i bine, că-mi este foarte bine.

    Cunoaște despre mine că-s foarte fericit,

aștept cu încântare să mi se bată-n ușă,

aștept o doamnă tristă ce încă n-a venit,

mă vizitează astăzi o doamnă de cenușă.

   M-am pregătit, iubito, spre-a o întâmpina

mai mult decât armata când vine generalul,

mai mult și mult mai vesel ca la venirea ta,

mi-am curățat paltonul, mi-au țesălat și calul.

   Pe urmă, eu cu doamna aceasta am să plec

într-o călătorie cu multe pașapoarte,

într-o călătorie cu accident și-nec

căreia-i spunem nuntă, ca să nu-i spunem moarte.

   Cum pieri și tu deodată cu-acest moment al meu,

ca-ntr-o oglindă nunta-ntr-a ta o voi privi-o,

mereu ducându-ți dorul te voi chema mereu

dar când voi spune „Vino!‟, tu ai s-auzi „Adio‟ !