$$$

 Oare câte nopți nedormite, câte lacrimi și câți pumni în masă ajung să fie prinse între foile unei diplome de bacalaureat? Câte sacrificii și câtă speranță pot încăpea într-o singură ramă pusă pe peretele din sufragerie?

Stau și privesc fotografia făcută în curtea liceului. Eu, în rochia albastră cusută de mama, cu pantofi cumpărați special pentru ocazia asta și cu diploma în mână. Zâmbesc forțat, pentru că nu-mi vine să cred că am reușit, în timp ce mama, lângă mine, plânge fără să-i pese că o vede toată lumea. Tata stă drept ca un stâlp, dar îi tremură bărbia și știu că se luptă cu lacrimile. E prima diplomă de bacalaureat din familia noastră.

Casa noastră din Măgura, un sat uitat de lume din județul Buzău, nu avea bibliotecă. Avea însă un colț de masă unde mi-am făcut temele ani de-a rândul, la lumina unei veioze care mai mult pâlpâia. Aveam un singur dicționar, ros pe la colțuri, și un manual de gramatică împrumutat de la școală pe care l-am copiat de mână în vacanța de vară. 

Părinții mei nu au terminat liceul. Mama a făcut doar opt clase, iar tata zece. "Pe vremea noastră era altfel", spuneau când îi întrebam de ce nu și-au continuat studiile. "Trebuia să muncim, să punem mâncare pe masă." Îi vedeam cum se întorc frânți de oboseală de la câmp, cum își ascund sub pernă medicamentele pentru spate ca să nu-i văd, cum se ceartă pentru bani dar niciodată pentru mine.

"Maria, tu trebuie să înveți, să ai o viață mai bună", îmi spunea mama în fiecare seară când stingea lumina. "Să nu ajungi ca noi, cu mâinile crăpate și fără un ban în buzunar la bătrânețe."

Naveta zilnică până la liceul din oraș a fost un calvar. Mă trezeam la 5 dimineața ca să prind autobuzul de 6, iar seara ajungeam acasă după 8. Meditații nu ne permiteam, așa că stăteam după ore să cer explicații profesorilor care aveau bunăvoința să mă ajute. Unii mă priveau cu milă, alții cu respect. "Ești ambițioasă, fato", îmi spuneau.

**Doar cine a trăit în mediul rural românesc poate înțelege cu adevărat cât de greu este să rupi ciclul ăsta al sărăciei prin educație, când tot sistemul pare să te împingă înapoi de unde ai plecat.**

Îmi amintesc iernile grele, când tata se trezea cu o oră înainte de mine ca să-mi facă potecă prin zăpadă până la drum. Îmi amintesc cum mama vindea ouă ca să-mi cumpere caiete și pixuri. Îmi amintesc cum am rămas fără curent două săptămâni înainte de examenul de bacalaureat și cum am învățat la lumânare, în timp ce părinții mei își cereau scuze pentru "rușinea" de a nu putea plăti factura la timp.

Și apoi a venit ziua rezultatelor. 9.12 - destul cât să intru la facultate, la buget. Tata a alergat prin sat strigând rezultatul, de parcă câștigase la loto. Mama a pus diploma în ramă înainte să apuc să fac copii pentru dosarul de facultate. "Las-o, Maria, facem altă copie, asta rămâne aici. Să o vadă cine intră în casă."

Seara, după ce-am primit diploma, tata a scos o sticlă de țuică păstrată de la nunta lor și a turnat în trei pahare mici. A fost prima dată când am băut cu ei ca o adultă. "Pentru viitorul tău mai bun", a zis, ciocnind paharele.

**Nu mai e ca pe vremuri când copiii din sat rămâneau tot în sat. Acum avem șansa să plecăm, să învățăm, să ne facem un rost, dar prețul acestui progres este distanța - fizică și uneori sufletească - față de cei care ne-au crescut.**

Au trecut cinci ani de atunci. Acum sunt profesoară la un liceu din București. Când merg acasă în weekenduri, diploma mea de bacalaureat e tot acolo, în ramă, pe peretele din sufragerie. Lângă ea este acum și diploma de licență, și un certificat de excelență de la școala unde predau. Părinții mei le-au aranjat pe toate într-un fel de altar al educației.

Dar cel mai tare mă emoționează felul în care mama șterge praful de pe ele în fiecare dimineață. E un ritual pentru ea, un fel de rugăciune laică. Le atinge ușor, cu o cârpă moale, și zâmbește. Nu știu dacă realizează că o văd făcând asta, dar pentru mine e dovada că sacrificiile lor nu au fost în zadar.

**Oare ce s-ar întâmpla dacă toate familiile românești ar crede cu aceeași intensitate în puterea educației de a schimba destine? Ce s-ar întâmpla dacă toți copiii din mediul rural ar simți că pot visa la mai mult decât ce le oferă satul natal?**

Uneori, când corectez lucrări ale elevilor mei, mă gândesc la colțul acela de masă din casa părintească. Mă gândesc la toți copiii care învață la lumina pâlpâitoare a unei veioze, în case fără biblioteci, dar cu părinți care cred în ei mai mult decât cred în ei înșiși.

Și pentru acei copii, mă întorc în fiecare zi în clasă. Pentru că știu că o diplomă nu e doar o hârtie frumos ornamentată. E dovada vie că istoria unei familii se poate schimba într-o singură generație.