$$$

 "Am intrat în clădirea de sticlă cu diploma de bacalaureat în geantă, iar ei s-au uitat doar la hainele mele ponosite și mi-au oferit mopul." 

Autobuzul m-a lăsat în centrul Clujului la 7 dimineața. Era prima oară când veneam singură la oraș, fără tata sau vreo rudă. Aveam 19 ani, diploma de bacalaureat luată cu media 9.60 și speranța că voi găsi un job bun care să-mi permită să mă înscriu la facultate la anul.

Nu arătam ca fetele din Cluj. Purtam o fustă simplă făcută de bunica, o bluză albă cu guler și niște pantofi ieftini, cumpărați din piața din Huedin. Pantofii erau murdari de noroi pentru că mersesem pe jos doi kilometri de acasă până la drumul principal, unde oprea autobuzul.

Aveam programare la ora 9 pentru un interviu la o firmă mare din centru. Anunțul spunea că angajează personal pentru birouri, la relații cu clienții. Nu cerea experiență, doar liceul terminat și "prezență plăcută". Credeam că am o șansă.

Am intrat într-o cafenea să mai aștept și să-mi aranjez ținuta. Am comandat un ceai, cel mai ieftin de pe meniu. Chelnerița s-a uitat lung la pantofii mei murdari.

"Toaleta e doar pentru clienți," mi-a zis, deși eu nu întrebasem nimic.

"Sunt clientă," i-am răspuns, arătând spre ceaiul meu.

La toaletă, am încercat să-mi curăț pantofii cu apă și șervețele. Am reușit doar parțial. Mi-am pieptănat părul și l-am strâns într-o coadă simplă. Nu foloseam machiaj, doar puțin balsam de buze.

La 8:45 am ajuns la clădirea firmei. Era uriașă, toată din sticlă și metal, atât de diferită de casele din satul meu. M-am prezentat la recepție, unde o femeie elegantă m-a privit de sus până jos.

"Ai programare?" m-a întrebat, ca și cum era imposibil să fiu așteptată acolo.

"Da, la 9, pentru postul de la relații cu clienții."

A verificat ceva pe calculator și mi-a făcut semn să aștept pe o canapea.

**Doar cineva care a crescut într-un sat și a venit cu speranțe la oraș poate înțelege cu adevărat cum te simți când toată lumea se uită la tine ca la o străină, când hainele și felul tău de a vorbi te dau de gol că nu aparții locului.**

În jur, alți candidați așteptau - fete frumoase cu haine scumpe și machiaj perfect, băieți în cămăși elegante. Toți păreau atât de siguri pe ei, de parcă se născuseră pentru jobul ăsta.

După o oră de așteptare, când toți ceilalți fuseseră deja chemați la interviu, m-am dus din nou la recepție.

"Scuzați-mă, dar interviul meu era la 9," am spus.

"Da, cineva va veni să te preia," mi-a răspuns, fără să ridice privirea din calculator.

La 10:30, când aproape pierdusem speranța, o femeie pe la 40 de ani a venit în recepție.

"Maria Todoruț?"

M-am ridicat repede. "Da, eu sunt."

"Sunt Dana de la Resurse Umane. Vino cu mine."

Am urmat-o până la etajul 3, unde m-a condus într-un birou mic. Acolo m-a studiat din cap până în picioare.

"Ai experiență în relații cu publicul?" m-a întrebat.

"Nu am lucrat până acum, dar..."

"Ai lucrat vreodată într-un birou? Știi să folosești un calculator?"

"Am învățat la școală, și acasă mai..."

M-a întrerupt din nou. "Vorbești vreo limbă străină?"

"Engleză, am luat 95 de puncte la Bacalaureat și..."

A dat din cap și a făcut ceva notițe, fără să pară impresionată. Apoi m-a privit direct.

"Maria, sincer, nu cred că profilul tău se potrivește pentru postul de la relații cu clienții. Avem anumite standarde, înțelegi? Clienții noștri au așteptări."

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Știam ce voia să spună - nu arătam suficient de "prezentabil".

"Dar," a continuat ea, "avem un post disponibil la serviciile de curățenie. E un început bun, cu program flexibil. Poate peste câțiva ani, când mai câștigi experiență..."

M-am uitat la mâinile mele - erau mâini de țară, obișnuite cu munca, cu unghiile tăiate scurt. Apoi m-am uitat la diploma de bacalaureat din geantă, pentru care învățasem nopți întregi la lumina lămpii, visând la un viitor mai bun.

**Nu mai e ca pe vremuri când munca cinstită era respectată indiferent de haine și origine. Astăzi, în România, dacă vorbești cu accent de sat și porți haine simple, ți se pune automat mopul în mână, oricâte diplome ai avea.**

"Mulțumesc pentru ofertă," am spus ridicându-mă, "dar nu pentru asta am venit la Cluj."

Dana a părut surprinsă. Probabil se aștepta să accept imediat.

"Gândește-te bine," mi-a spus. "E greu să găsești un job fără experiență."

Am ieșit din clădire cu capul sus, deși simțeam cum îmi tremură picioarele. În autobuzul spre casă, am plâns în liniște, ferindu-mi fața de ceilalți călători.

Seara, în bucătăria casei noastre din Vâlcele, i-am povestit mamei ce s-a întâmplat.

"Și ce-o să faci acum?" m-a întrebat ea, frământând aluatul pentru pâine.

"Mă duc mâine la Oradea," i-am răspuns. "Am auzit că se angajează vânzătoare la noul supermarket. Și am să-mi iau și haine noi din primul salariu."

Mama a dat din cap. "Maria, să nu lași niciodată pe nimeni să te facă să te simți mai puțin pentru că vii de la țară. Bunicul tău a construit jumătate din casele din sat cu mâinile astea pe care le numesc ei 'nepotrivite pentru birou'."

A doua zi, m-am trezit la 4 dimineața și am pornit spre Oradea. De data asta, mi-am pus singurele pantofi buni pe care îi aveam - îi păstram pentru biserică - și i-am protejat cu o pungă de plastic până am ajuns la asfalt.

La supermarketul din Oradea, managerul care m-a intervievat era o femeie care vorbea cu același accent ca mine. A citit CV-ul meu simplu și s-a uitat la diploma de bacalaureat.

"De ce vrei să lucrezi aici dacă ai note așa bune?" m-a întrebat.

"Ca să pot strânge bani pentru facultate," i-am răspuns sincer. "Vreau să studiez administrarea afacerilor."

A zâmbit. "Știi, și eu am început ca vânzătoare acum 15 ani. Acum conduc magazinul."

M-a angajat pe loc. Nu era jobul visat, dar era un început cinstit. În doi ani, am economisit suficient pentru a mă înscrie la facultate la cursuri de weekend. În timpul săptămânii, am fost promovată mai întâi la casa de marcat, apoi la serviciul clienți.

**Oare câți tineri talentați din satele României sunt judecați după copertă, fără să li se dea șansa de a-și arăta valoarea? Câte minți strălucite spală acum pe jos prin Occidentul care știe să vadă dincolo de haine și accent?**

Astăzi, la șapte ani de la acel interviu umilitor, sunt manager de magazin la același supermarket. Când facem angajări, am o singură regulă de aur: nu judecăm niciodată candidații după cum arată sau de unde vin. Și am găsit câteva "diamante neșlefuite" din satele din jur, tineri inteligenți care acum fac facultate și lucrează pentru mine part-time.

Pantofii aceia vechi și murdari de noroi? I-am păstrat. Stau într-o cutie în dulapul meu, să-mi amintească de unde am plecat și cât de important e să nu judeci oamenii după aparențe.

Cât despre clădirea aceea de sticlă din Cluj și postul de femeie de serviciu? Am trecut pe acolo anul trecut, când am mers la un târg de joburi să recrutez personal pentru noul nostru magazin. Eram îmbrăcată într-un costum elegant, cu pantofi de firmă. Recepționera mi-a zâmbit politicos, fără să mă recunoască.

Uneori mă întreb dacă Dana, femeia care m-a intervievat atunci, și-ar aminti de mine. Probabil că nu. Pentru ea am fost doar o fată de la țară care nu se potrivea cu "standardele" lor. Pentru mine, însă, a fost lecția care m-a învățat să nu renunț niciodată la visurile mele, indiferent câte uși mi se trântesc în față.