&&&

 Ce s-ar întâmpla dacă într-o zi ar dispărea toate băncile din fața blocurilor? Câte povești de viață, câte prietenii și câte secrete s-ar pierde odată cu ele? Pentru unii, sunt doar niște scânduri bătrâne, dar pentru alții, reprezintă ultimul lor colț de lume.

Dimineața începe devreme pe banca din fața blocului nostru. Domnul Grigore, fost maistru la Uzina "23 August", e primul care coboară. La 78 de ani, are același program ca în ultimii 50 - trezirea la 5:30, un ceai fierbinte cu pâine prăjită și coborâtul pe bancă la 6:45, îmbrăcat în același pulover maro împletit de răposata lui soție și cu o șapcă veche de doc pe cap. Nu contează anotimpul - iarna își pune paltonul gros și-și înfășoară gâtul cu un fular tricotat, vara vine în cămașă cu mânecă scurtă, dar este mereu acolo.

Țin minte că atunci când m-am mutat în bloc, acum peste 15 ani, am crezut că e paznicul imobilului. Stătea drept, cu ochii ațintiți asupra intrării, ca și cum ar fi verificat cine intră și cine iese. Abia mai târziu am aflat că de fapt aștepta să coboare ceilalți "băieți", cum le spune el prietenilor de bancă, deși toți au trecut de 70 de ani.

Pe la 7:15 apare doamna Eliza, singura femeie acceptată în cercul select al băncii. La 81 de ani, este cea mai în vârstă dintre ei, dar și cea mai cochetă. Părul ei alb este mereu perfect coafat, iar pe buze are mereu un ruj discret. A fost profesoară de matematică și încă mai face calcule în minte mai repede decât mulți dintre noi cu calculatorul.

"Ce mai faci, tovarășe maistru?" îl întreabă ea pe domnul Grigore în fiecare dimineață, folosind cu ironie titulatura comunistă.

"Aștept să se termine pensia, ca de obicei, tovarășă profesoară", răspunde el cu un zâmbet.

Este un ritual pe care l-am auzit de sute de ori, și totuși, în fiecare zi pare autentic, ca și cum l-ar spune pentru prima dată.

La 7:30 fix, apare domnul Tiberiu, fost contabil-șef la aceeași uzină unde a lucrat domnul Grigore. Se sprijină într-un baston sculptat manual, un cadou de la fiul său stabilit în Germania. Este cel mai elegant dintre ei, poartă mereu cămăși călcate impecabil și pantaloni cu dungă, în ciuda artritei care îi deformează mâinile.

"Noroc, băieți! Ce mai zice presa?" întreabă el, scoțând din geantă ziarul pe care l-a cumpărat de la chioșcul din colț.

Ritualul lecturii ziarului în comun este ceva ce s-a pierdut în România de azi, când fiecare stă cu ochii în telefonul mobil, izolat în propria bulă de informație personalizată.

Ultimul care apare, pe la 8, este domnul Vasile, fost șofer de autobuz. La 75 de ani, este cel mai "tânăr" și cel mai agitat. Are mereu povești despre nepoții lui, despre traficul din București și despre "ăștia de azi care nu mai au respect pentru bătrâni".

Am observat că fiecare își are locul lui bine stabilit pe bancă. Domnul Grigore stă întotdeauna în stânga, domnul Tiberiu în dreapta (pentru că acolo bate mai puțin soarele și nu-l deranjează la ochi), doamna Eliza lângă domnul Grigore, iar domnul Vasile lângă domnul Tiberiu. Niciodată nu am văzut să schimbe locurile între ei, ca și cum ar fi o lege nescrisă.

Uneori, când plec la serviciu, îi aud discutând despre politică. Au păreri diferite, se contrazic, vocea domnului Vasile se ridică periculos de mult, dar niciodată nu se ceartă cu adevărat. La un moment dat, doamna Eliza intervine și schimbă subiectul, de obicei spre ceva legat de prețurile din piață sau despre vreun nou medicament.

Într-o zi, când mă grăbeam spre metrou, i-am auzit râzând atât de tare încât m-am oprit. Domnul Tiberiu le povestea ceva despre o întâmplare din tinerețe, de pe vremea când lucra la uzină și a trebuit să facă inventarul în prezența unui "tovarăș de la partid". Nu am înțeles toată povestea, dar râsul lor sincer, eliberat de orice constrângere, m-a făcut să zâmbesc toată ziua.

Doar cei care au trecut prin epoca comunistă pot înțelege cu adevărat anumite glume și referințe, un cod secret al unei generații care a învățat să găsească umor chiar și în cele mai absurde situații.

Într-o iarnă grea, când ningea abundent, m-am trezit devreme și i-am văzut pe domnul Grigore și pe domnul Vasile curățând zăpada din jurul băncii lor. Au adus lopeți de acasă și, în ciuda vârstei, au curățat nu doar banca, ci și aleea care ducea spre ea. Când i-am întrebat de ce nu au așteptat să vină cei de la administrație, domnul Grigore mi-a răspuns simplu: "Băiatul meu, noi nu avem timp de pierdut. La vârsta noastră, fiecare zi contează."

Vara, ritualul se îmbogățește. Pe lângă discuțiile obișnuite, apar partide de table sau de șah. Domnul Tiberiu aduce o tablă veche, cu piesele uzate de timp, iar domnul Vasile scoate din buzunar un carnețel în care notează toate victoriile și înfrângerile. Doamna Eliza nu joacă, dar comentează mișcările și face glume pe seama lor.

Am observat că în zilele caniculare, vecinii mai tineri le aduc uneori apă sau suc. O vecină de la etajul 3 coboară regulat cu o tavă cu cafele pentru ei. Sunt mici gesturi care arată că, deși mulți dintre noi nu mai avem timp să stăm pe bănci, prețuim prezența acestor bătrâni care dau viață blocului nostru.

Oare cum vor arăta bătrânețile generației noastre? Vom avea și noi ritualuri comune, sau vom fi fiecare izolați în apartamentele noastre, conectați doar virtual la o lume care nu ne mai vede?

Într-o zi de toamnă, banca a rămas goală. Domnul Grigore fusese internat în spital cu o pneumonie. Ceilalți trei au încercat să-și păstreze ritualul, dar ceva lipsea. După trei zile, i-am văzut mergând împreună spre spital, doamna Eliza ducând un coș cu fructe, domnul Tiberiu - ziarul proaspăt, iar domnul Vasile - un termos cu supă făcută de soția lui.

Când domnul Grigore s-a întors, după două săptămâni, i-au organizat o mică primire pe bancă. Cineva adusese chiar și un mic radio și am auzit muzică veche, din anii '60. I-am văzut râzând și vorbind cu animație, iar domnul Grigore, deși slăbit, părea fericit să fie din nou "acasă".

Pentru ei, banca aceea nu e doar un loc de întâlnire. E un spațiu de libertate într-o lume care i-a împins treptat spre margine. E locul unde sunt încă relevanți, unde opiniile lor contează, unde pot fi ei înșiși fără să se simtă judecați pentru ridurile de pe față sau pentru gândurile "depășite".

Am auzit odată pe cineva propunând să se scoată băncile din fața blocului pentru a face loc pentru încă două locuri de parcare. Domnul Vasile s-a ridicat atunci la ședința de bloc și a spus: "Luați-ne banca și ne luați viața. Unde vreți să mergem? Să stăm în case și să așteptăm să murim?"

Propunerea a fost respinsă, iar banca a rămas.

În România de azi, spațiile comune se reduc, iar interacțiunile dintre generații devin tot mai rare. Cât de mult am pierdut din înțelepciunea acestor bătrâni care au trăit o istorie pe care noi o știm doar din cărți?

Acum, de fiecare dată când trec pe lângă ei, încetinesc pasul. Uneori mă opresc și schimb câteva cuvinte. Am aflat povești incredibile despre viața în România comunistă, despre cum era Bucureștiul înainte de demolările lui Ceaușescu, despre micile bucurii și marile dezamăgiri ale vieților lor.

În ciuda vârstei, ei sunt mai conectați la realitatea cartierului decât mulți dintre noi. Știu când se strică o țeavă înainte să anunțe administrația, observă când un copil pare trist sau când un vecin are probleme. Sunt ca niște gardieni tăcuți ai comunității noastre.

Ieri, când m-am întors târziu de la serviciu, i-am văzut încă pe bancă, în lumina slabă a unui felinar. Vorbeau încet, aproape în șoaptă, ca niște complici într-un secret al supraviețuirii. Am simțit un nod în gât gândindu-mă că într-o zi, banca va rămâne goală definitiv.

Dar până atunci, în fiecare dimineață, ritual de neînlocuit, banca din fața blocului prinde viață, iar odată cu ea, o întreagă lume pe care mulți dintre noi nu o mai vedem.