$$$

 "Două linii albastre pot schimba traiectoria unei vieți mai radical decât orice contract semnat vreodată." Daniela privea testul de sarcină în lumina rece a băii, încercând să proceseze informația care părea să sfideze toate planurile ei meticulos construite în ultimii douăzeci de ani. La 42 de ani, era însărcinată — o posibilitate pe care medicii o descrisese ca "puțin probabilă" ani de zile, și pe care ea însăși o exclusese din ecuația vieții sale.

Pe masa din living, lângă laptop, stătea contractul pentru postul de director executiv al filialei din Bruxelles a companiei multinaționale pentru care lucra de cincisprezece ani. Oportunitatea pentru care refuzase vacanțe, relații și ideea de a întemeia o familie. Oportunitatea care sosise, în sfârșit, doar pentru a coincide cu două linii albastre care schimbau totul.

Telefonul sună insistent. Era Victor, partenerul ei de doi ani, mai tânăr cu opt ani, freelancer în design grafic și amator de călătorii spontane.

"Am ajuns în Budapesta," spuse el entuziasmat. "Expoziția e mai tare decât mă așteptam. Sigur nu vrei să vii măcar pentru weekend? Putem vizita și..."

"Sunt însărcinată," îl întrerupse ea, cuvintele ieșindu-i din gură înainte să le poată filtra.

Tăcerea de la celălalt capăt al firului părea să se întindă la infinit.

"Victor?"

"Sunt aici," răspunse el în cele din urmă, vocea brusc lipsită de entuziasmul anterior. "Ești sigură?"

"Două teste. Ambele pozitive."

Încă o pauză lungă.

"Știi ce simt despre asta, Daniela. Am discutat de atâtea ori. Nu sunt pregătit pentru asta, nu sunt sigur că voi fi vreodată. Viața mea abia a început cu adevărat."

Daniela închise ochii. Da, discutaseră. Victor fusese întotdeauna onest — nu-și dorea copii, cel puțin nu în viitorul apropiat. Iar ea fusese de acord, confortabilă în cariera ei în ascensiune și în relația lor care funcționa perfect tocmai pentru că nu avea așteptări tradiționale.

"Știu. Nu te sun să-ți cer nimic. Doar... te informez."

"Ce vei face?" întrebă el direct.

Aceasta era întrebarea la care și ea căuta răspuns de când văzuse rezultatul testului.

"Nu știu încă."

"Înțeleg. Mă întorc duminică. Putem discuta atunci?"

"Sigur," răspunse ea, simțind un gol în stomac care nu avea legătură cu sarcina.

După ce închise, Daniela rămase nemișcată în mijlocul apartamentului ei minimalist din cartierul Aviației. Apartamentul unei femei de carieră — funcțional, estetic, fără urme de dezordine sau de spontaneitate. Fără loc pentru un copil.

Telefonul sună din nou. De data aceasta, directorul de resurse umane din Bruxelles.

"Daniela! Tocmai am primit documentele tale. Excelent! Comitetul de conducere este foarte impresionat. Mai trebuie doar să stabilim data mutării."

Mută. Aceasta era Daniela acum, incapabilă să articuleze ceva coerent în fața acestei intersecții brutale a două realități paralele.

"Ești acolo?" insistă vocea din telefon.

"Da, scuze. Tocmai... procesam informația. E o oportunitate extraordinară."

"Cea mai bună! Te așteptăm aici în maximum o lună. Apartamentul de serviciu e pregătit. Vom discuta detaliile când semnăm contractul final săptămâna viitoare."

O lună. În patru săptămâni ar trebui să fie în Bruxelles, începând noua ei viață. Viața pentru care muncise neîncetat. Viața pentru care sacrificase ideea de familie.

**În România anilor 2000, am început să vedem femei care pun cariera pe primul loc, dar presiunea socială pentru rolul tradițional de mamă nu a dispărut niciodată cu adevărat — s-a transformat doar într-o voce mai subtilă, dar la fel de insistentă.**

***

Casa părinților ei din Sibiu părea neschimbată de când era mică. Aceleași perdele brodate manual de mama ei, același miros de prăjitură cu nucă și scorțișoară, aceeași icoană veche deasupra ușii.

"Mi se pare că ai slăbit," spuse mama ei, Maria, studiind-o cu ochii ei pătrunzători. "Mănânci cum trebuie acolo, în București?"

Daniela zâmbi forțat. Venise la Sibiu special pentru această discuție, dar acum, față în față cu părinții ei, curajul îi dispărea.

"Mănânc bine, mamă. Sunt ocupată, atât."

"Prea ocupată," interveni tatăl ei, Ion, fără să-și ridice privirea din ziarul pe care îl citea la masă. "La vârsta ta, ar trebui să te gândești la altceva decât la muncă."

Replică familiară, parte din litania constantă a dezamăgirii tatălui ei că singura lui fiică nu urma calea tradițională.

"De fapt," începu Daniela, strângând cu putere cana de ceai, "am primit o promovare. Director executiv la filiala din Bruxelles."

Mama ei se luminară la față. "Bruxelles? Vai, ce frumos! E acolo unde sunt toți cei din Uniunea Europeană, nu?"

Tatăl ei pufni, lăsând ziarul jos. "Și ce-i așa grozav la asta? Mai departe de casă, mai departe de familie. La ce-ți folosește să fii șefă într-o țară străină, când aici puteai avea o familie a ta?"

"Ion!" îl mustră soția. "Fii mândru de fata noastră. Nu oricine ajunge așa departe."

"Mândru? De ce? Că la 42 de ani e singură? Că toate prietenele ei au copii care merg la liceu, iar ea are... ce? Un birou mai mare?"

Daniela simți cum furia și vinovăția se luptă în ea. Vechea dispută, reluată pentru a mia oară. 

"Sunt însărcinată," spuse ea brusc, din nou cuvintele ieșindu-i necontrolat.

Tăcere bruscă. Tatăl ei rămase cu gura întredeschisă, iar mama își duse mâna la piept.

"Slavă Domnului!" exclamă mama, ochii umplându-i-se de lacrimi. "În sfârșit, un nepot! Când faci nunta? L-ai adus și pe Victor să vorbească cu tatăl tău?"

Și aici era. Presupunerea automată că sarcina înseamnă nuntă, familie tradițională, renunțarea la tot ce construise Daniela până acum.

"Nu va fi nicio nuntă, mamă. Victor și eu... nu suntem acolo în relația noastră. El nici măcar nu-și dorește copii."

Fața mamei se întunecă. "Cum adică nu-și dorește? E copilul lui, nu? Trebuie să-și asume responsabilitatea!"

"Maria," interveni tatăl, surprinzător de calm acum, "lasă-ne puțin."

După ce mama ieși, aruncând priviri îngrijorate peste umăr, tatăl se așeză lângă Daniela.

"Vrei să păstrezi copilul?" întrebă el direct.

Daniela simți un nod în gât. Era prima dată când cineva o întreba ce își dorea ea cu adevărat, nu ce ar trebui să facă.

"Nu știu, tată. Am muncit toată viața pentru oportunitatea asta din Bruxelles. Dar acum... e posibil să fie ultima mea șansă de a avea un copil."

Ion Popescu o privi lung. Ochii lui, de obicei critici, păreau acum doar obosiți și îngrijorați.

"Când era mama ta însărcinată cu tine, lucra la fabrica de textile. Directorul i-a spus că dacă ia concediu maternal, postul ei nu va mai fi disponibil când se întoarce. Știi ce a făcut?"

Daniela clătină din cap.

"A născut într-o joi și luni era înapoi la muncă. Te-a lăsat cu mine — eu îmi pierdusem jobul la uzină și lucram doar cu ziua. Timp de doi ani, am fost mai mult mamă decât tată pentru tine."

Daniela îl privea șocată. Niciodată nu auzise această poveste.

"De ce nu mi-ați spus niciodată?"

"Ce era de spus? Că am avut și noi de ales, ca și tine acum? Că am ales familia în loc de carieră? Că uneori regretăm, alteori nu?"

**Oare cât din presiunea pe care o simt femeile românce să aleagă între carieră și familie vine dintr-o traumă nevindecat a generației anterioare, care nu a avut luxul acestei alegeri?**

***

În apartamentul din București, Daniela și Victor stăteau în colțuri opuse ale sufrageriei. El, pe canapea, cu capul în mâini. Ea, lângă fereastra care dădea spre panorama orașului.

"Îmi pare rău, Daniela," spuse el încet. "Te iubesc, dar nu pot fi tatăl de care are nevoie un copil. Nu acum. Nu știu dacă vreodată."

Ea rămase tăcută, privind luminile orașului care începeau să se aprindă în amurg.

"Înțeleg dacă vrei să păstrezi copilul," continuă el. "Dar trebuie să fiu sincer — nu cred că pot rămâne în relație dacă faci asta. Nu ar fi corect nici pentru tine, nici pentru mine."

Daniela se întoarse spre el. Acest bărbat cu care împărtășise doi ani din viață, care o făcuse să râdă, care îi arătase părți din lume pe care nu le-ar fi văzut niciodată singură. Acest bărbat care acum îi oferea cel mai cinstit și mai dureros ultimatum.

"Am terminat de citit contractul de la Bruxelles," spuse ea, aparent schimbând subiectul. "Trebuie să dau un răspuns final mâine."

Victor o privi confuz. "Și?"

"Dacă accept, mă mut în maximum o lună. Dacă refuz..." Daniela respiră adânc. "Șeful meu direct de aici a sugerat deja că ar fi 'inconfortabil' să rămân după ce am fost atât de aproape de promovare. Aș pierde și poziția actuală."

"Nu pot să cred! După cincisprezece ani?"

"Așa funcționează lumea corporatistă. Nu există loc pentru sentimentalism."

Ironia situației nu-i scăpă niciunuia.

"Ce vei face?" întrebă el din nou, aceeași întrebare la care ea încă nu avea răspuns.

Daniela se uită la ecranul telefonului. Avea încă douăzeci și patru de ore să răspundă Bruxelles-ului. Și aproximativ șapte luni să decidă ce fel de mamă voia să fie. Dacă voia să fie mamă.

"Nu știu încă," răspunse ea sincer. "Dar vreau să iau decizia pentru mine. Nu pentru părinții mei, nu pentru tine, nu pentru companie. Pentru prima dată în viața mea, vreau să aleg ce-mi doresc eu cu adevărat."

Victor se ridică și veni lângă ea la fereastră. Nu o atinse, dar rămase aproape, privind împreună panorama orașului.

"Orice decizie ai lua, sper să găsești fericirea, Daniela."

Ea zâmbi trist. "Mulțumesc. Cred că asta e cel mai generos lucru pe care mi l-ai spus vreodată."

În dimineața următoare, Daniela stătea la biroul ei din apartament, cu două laptopuri deschise în față. Pe unul, contractul de la Bruxelles, așteptând semnătura ei electronică. Pe celălalt, o listă de cabinete de obstetrică recomandate pentru gravidele peste 40 de ani.

Privirea îi alunecă spre fotografia înrămată de pe birou — singura notă personală din decorul altfel steril. Ea la 22 de ani, proaspăt angajată, cu părinții mândri de o parte și de alta. Chipul ei tânăr, plin de speranță și ambiție. Chipurile părinților, pline de sacrificiile pe care le făcuseră pentru ca ea să ajungă acolo.

Lângă fotografie, telefonul afișa un mesaj de la mama ei: "Orice decizie iei, ești fiica noastră și te iubim. Tata spune să nu uiți că el încă poate schimba scutece dacă e nevoie."

Daniela zâmbi prin lacrimile care începuseră să-i curgă pe obraz. Poate că nu trebuia să aleagă între două vieți separate. Poate că putea construi o a treia cale, una care să fie doar a ei.

Cu degetele ușor tremurânde, începu să scrie un email către directorul de resurse umane din Bruxelles.

"Vă mulțumesc pentru oportunitatea oferită. Aș dori să discutăm posibilitatea unui aranjament de lucru flexibil pentru primele 12 luni..."

Nu știa dacă va funcționa. Nu știa dacă va fi o mamă bună sau un director bun sau ambele. Dar pentru prima dată în viața ei profesională, Daniela alegea să negocieze termenii propriei vieți, nu doar să accepte ce i se oferea.

Și asta, își dădu ea seama, era poate cea mai importantă lecție pe care ar putea s-o transmită copilului ei.