$$$

 Câte vieți, destine și secrete pot încăpea între pereții unei case bătrânești? Câte lacrimi, râsete și șoapte sunt absorbite în lemnul cariat al podelelor sau în varul scorojit al pereților?

Stau pe prispa casei în care am copilărit, în Vâlcea, și simt cum fiecare scârțâit al lemnului îmi trezește amintiri pe care le credeam demult uitate. Casa e goală acum. Mama s-a stins acum trei săptămâni, la două luni după tata. "Nu poate trăi unul fără altul," spuneau vecinii la înmormântare, ca și cum ar fi fost cea mai naturală continuare a unei povești de dragoste de 52 de ani.

Fratele meu, Mihai, va ajunge mâine din Constanța. Sora mea, Elena, vine poimâine din București. Eu am ajuns prima, venind de la Cluj, unde predau la facultate. Ne adunăm toți trei ca să decidem ce facem cu casa părintească – o casă veche, din anii '60, care a rezistat cutremurului din '77 și tuturor furtunilor vieții părinților noștri.

Știu deja că vom avea păreri diferite. Mihai va dori să vindem rapid – mereu practic și orientat spre viitor, fără atașamente sentimentale. Elena va dori să păstrăm casa ca loc de vacanță – ea, artistul familiei, e cea mai sentimentală dintre noi. Iar eu... eu încă nu știu ce vreau. Simt doar că între acești pereți e închisă o parte din identitatea noastră pe care nu sunt pregătită să o las să dispară.

Intru în casa rece și pustie. Pașii mei răsună pe dușumeaua veche. În bucătărie, ceasul de perete încă ticăie, deși nimeni nu l-a mai întors de când mama a plecat la spital. E ca și cum timpul a continuat să curgă, așteptând răbdător ca cineva să se întoarcă.

Mă așez la masa din bucătărie, aceeași masă la care am învățat să scriu, la care am plâns când am luat prima notă mică, la care mama ne-a spus că tata a avut primul infarct. E o masă simplă, din lemn masiv, acoperită cu o mușama cu model floral, decolorată de soare în părțile care au stat mereu descoperite.

Pe peretele din față, colecția de fotografii de familie - eu la absolvirea facultății, Mihai în armată, Elena la primul ei spectacol de teatru, mama și tata la nunta lor. Toți zâmbim din rame diferite, prinși ca într-un muzeu al vieții noastre.

În sufragerie, mobila din lemn de nuc, lustruită cu migală de mama în fiecare duminică. "Mobilă bună, de la părinții mei," obișnuia să spună, și ne-a interzis mereu să zgâriem sau să deteriorăm piesele masive care dominau camera. Vitrina cu cristaluri și porțelanuri bune, folosite doar când veneau musafiri importanți. Fotoliile cu huse croșetate de mama în serile lungi de iarnă.

În timp ce trec prin camere, realizez că fiecare obiect are o poveste, fiecare colț al casei e impregnat cu amintiri. Cum ar putea cineva să pună un preț pe toate acestea?

Ritualurile familiale se schimbă atât de mult în România de azi. Pe vremuri, casa părintească rămânea în familie, trecând de la o generație la alta, adăpostind mai multe generații sub același acoperiș. Acum, copiii pleacă, casele se vând, iar memoria locurilor se pierde încet-încet.

Telefonul sună, întrerupându-mi gândurile. E Mihai.

"Sunt pe drum," îmi spune. "Am vorbit deja cu un agent imobiliar din zonă. Spune că putem obține un preț decent, casa e într-o zonă care începe să se dezvolte. Dar trebuie să decidem repede."

Simt cum mi se strânge stomacul. "Nu crezi că ar trebui să discutăm toți trei înainte să contactezi agenți imobiliari?"

"Ana, să fim realiști. Niciunul dintre noi nu locuiește acolo, niciunul nu se va muta înapoi. E o cheltuială în plus, se deteriorează cu fiecare iarnă. De ce să păstrăm o casă goală?"

Are dreptate, desigur. E vocea rațiunii. Totuși, ceva în mine se revoltă la ideea de a vedea casa părintească locuită de străini sau, și mai rău, demolată pentru a face loc unei construcții moderne.

Seara, stau pe prispa casei și privesc grădina unde tata cultiva cele mai frumoase roșii din cartier. Îmi amintesc cum ne trezeam vara devreme să udăm împreună straturile, înainte să plece la fabrică. Îmi amintesc mirosul pământului umed și mâinile lui aspre dar blânde, arătându-mi cum să recunosc când o plantă are nevoie de apă.

În spatele grădinii, nucul bătrân sub care ne adunam toți vara la umbră. Câte discuții, câte planuri de viitor, câte vise au fost împărtășite sub crengile lui noduroase? 

Doar cineva care a crescut într-o casă veche românească poate înțelege cu adevărat sentimentul de a se întoarce, de a regăsi mirosurile, sunetele și texturile copilăriei, de a simți cumva că timpul poate fi oprit pentru o clipă.

Dimineața, Mihai ajunge. Îl îmbrățișez strâns în pragul ușii, simțind nodul din gât. Au trecut aproape doi ani de când nu ne-am văzut, la aniversarea de 50 de ani de căsătorie a părinților.

"Ai slăbit," îmi spune, studiindu-mă critic.

"Tu ai încărunțit," îi răspund, zâmbind.

Intrăm împreună în casă, și pentru câteva momente, Mihai rămâne tăcut, privind în jur. Văd cum încearcă să-și mențină expresia practică, detașată, dar ochii îl trădează. Știu că vede, ca și mine, umbrele copilăriei noastre mișcându-se prin camere.

"Ți-am adus niște cafea bună," spune el în cele din urmă, întinzându-mi o pungă. "Știu că cea de aici e îngrozitoare."

Acesta e Mihai - mereu practic, mereu grijuliu în felul lui distant. 

Facem cafea și ne așezăm la masa din bucătărie, aceeași masă la care am stat de atâtea ori cu părinții noștri. Tăcem amândoi, sorbind din ceșcuțele de porțelan păstrate special pentru musafiri.

"Am făcut un dosar cu toate actele casei," îmi spune el în cele din urmă. "Titlul de proprietate, chitanțele de la ultimele impozite, facturile de utilități. Totul e în ordine."

"Mulțumesc. Știu că pentru tine e mai ușor să te ocupi de partea practică."

Mihai oftează. "Cineva trebuie să o facă. Tu și Elena puteți să vă pierdeți în amintiri și sentimente, dar la final tot trebuie să luăm niște decizii concrete."

"Și deja ai decis că trebuie să vindem," spun eu, nu ca o acuzație, ci ca o constatare.

"Tu ai de gând să te muți înapoi? Sau Elena? Casa va rămâne goală, se va deteriora, va deveni o povară. Deja acoperișul are nevoie de reparații, instalația electrică e veche și periculoasă, fântâna din curte trebuie curățată. Cine se va ocupa de toate astea? Tu de la Cluj? Elena de la București? Eu de la Constanța?"

Oare de ce ne e atât de greu să renunțăm la locurile copilăriei? Poate pentru că, în lumea românească de azi, cu toții ne simțim dezrădăcinați, iar casa părintească e ultimul nostru ancoraj într-o identitate pe care o simțim că se destramă?

"Înțeleg toate argumentele tale practice," îi spun. "Dar hai să așteptăm până vine și Elena. Să discutăm toți trei."

Mihai încuviințează, deși văd că e nerăbdător să rezolve totul cât mai repede. Mereu a fost așa - eficient, direct, fără timp pentru nostalgii sau ezitări sentimentale.

După-amiază, mergem împreună să vizităm mormintele proaspete ale părinților noștri. Cimitirul e la marginea satului, pe un deal de unde se vede toată valea. Tata și-a ales locul cu ani în urmă. "De aici pot să văd tot satul," ne spunea, pe jumătate în glumă.

Stăm în tăcere în fața mormintelor simple. Mihai pare stânjenit, niciodată nu a știut cum să-și exprime emoțiile. Îl văd cum își încleștează și descleștează pumnii, cum respiră adânc, controlat.

"Crezi că tata ar fi vrut să păstrăm casa?" îl întreb în cele din urmă.

Mihai ridică din umeri. "Tata era practic. Cred că ar fi înțeles că trebuie să mergem mai departe."

"Dar mama?"

Mihai zâmbește trist. "Mama ar fi vrut ca noi să fim bine, oricare ar fi decizia. Dar da, probabil ar fi sperat să păstrăm casa, măcar ca loc unde să ne adunăm din când în când."

Când ne întoarcem acasă, găsim mașina Elenei parcată în fața porții. A venit mai devreme. O găsim în grădină, plângând încet sub nucul bătrân.

Elena a fost mereu cea mai emotivă dintre noi. Artistul familiei, cum o numeam, cea care a refuzat să urmeze o carieră "practică" și a ales teatrul, spre dezamăgirea inițială a tatei. Acum e actriță la un teatru din București, nu foarte celebră, dar respectată în branșă.

Ne îmbrățișăm toți trei, pentru prima dată fără părinții noștri, doar noi, orfanii, cum ne numește Elena cu vocea ei dramatică.

"Am visat-o pe mama azi-noapte," ne spune ea. "Era în bucătărie și făcea plăcinte cu brânză, ca pe vremuri. M-a certat că nu i-am udat florile."

Zâmbim toți trei, pentru că e atât de tipic pentru mama - chiar și în visele noastre, ea continuă să aibă grijă de casa ei, de grădina ei, de florile ei.

În seara aceea, stăm toți trei pe prispă, cu un pahar de țuică făcută de tata - ultimul lot pe care l-a produs, înainte ca boala să-l doboare. E tare și aromată, exact cum îi plăcea lui.

"Am vorbit cu un agent imobiliar," începe Mihai direct, ca de obicei. "Putem obține un preț decent pentru casă și teren."

Elena își ridică imediat privirea, alarmată. "Vindem casa? Când s-a decis asta?"

"Nu s-a decis nimic încă," intervin eu. "Mihai doar explorează opțiunile."

"Nu putem vinde casa părintească!" protestează Elena. "E singurul loc unde mai există ceva din ei, din viața lor, din copilăria noastră!"

"Și ce propui?" întreabă Mihai, încercând să-și păstreze calmul. "Să o păstrăm goală? Să plătim impozit și întreținere pentru o casă în care nimeni nu locuiește?"

"Putem să venim aici în vacanțe," sugerează Elena. "Eu pot sta mai mult vara, când teatrul e în pauză. Voi puteți veni când aveți timp liber. Putem păstra casa în familie."

"Și banii de renovare de unde îi luăm?" întreabă Mihai. "Acoperișul trebuie refăcut, instalația electrică la fel. Asta înseamnă zeci de mii de lei, bani pe care niciunul dintre noi nu-i are de prisos."

Cum s-au transformat atât de mult valorile în familiile românești? Părinții noștri au muncit o viață întreagă pentru casa asta, pentru bucata asta de pământ, și noi discutăm acum despre valoarea ei de piață, despre cât de practică sau impractică e păstrarea ei.

"Și cum împărțim banii din vânzare?" întreabă Elena, cu o notă de amărăciune în voce. "Asta-i tot ce contează până la urmă, nu?"

"Nu e vorba doar despre bani," răspunde Mihai, vizibil iritat. "E vorba despre a fi realist. Niciunul dintre noi nu va locui aici permanent. Casa va sta goală cea mai mare parte a timpului. Se va deteriora. Va deveni o povară."

"Pentru mine nu ar fi o povară," spune Elena încet. "Pentru mine ar fi o bucurie să știu că încă există un loc unde pot să mă întorc, unde pot să simt că părinții noștri sunt încă prezenți cumva."

Îi privesc pe amândoi și realizez cât de diferiți suntem, deși am crescut în aceeași casă, cu aceiași părinți. Mihai, pragmaticul, mereu cu ochii spre viitor, incapabil să se agațe de trecut. Elena, emotiva, trăind prin amintiri și sentimente, incapabilă să lase trecutul să plece.

"Ce părere ai tu, Ana?" mă întreabă Elena. "Tu ești mereu la mijloc, mereu cea care ne împacă. Ce crezi că ar trebui să facem?"

Respir adânc, privind spre nucul bătrân din grădină, spre straturile unde tata obișnuia să planteze roșii și ardei, spre trandafirii mamei care încă înfloresc, deși nimeni nu i-a mai îngrijit de săptămâni întregi.

"Cred că fiecare dintre noi are partea lui de dreptate," spun în cele din urmă. "Mihai are dreptate că păstrarea casei implică responsabilități și cheltuieli pe care nu știu dacă suntem pregătiți să ni le asumăm. Elena are dreptate că aici e o parte din identitatea noastră pe care e dureros să o pierdem."

Tăcem toți trei, privind cum întunericul învăluie încet grădina, cum stelele apar una câte una pe cerul clar de vară.

"Ce-ar fi să nu decidem acum?" sugerez. "Să ne dăm timp. Să petrecem câteva zile aici, toți trei, ca pe vremuri. Să sortăm lucrurile părinților, să decidem ce vrem să păstrăm fiecare. Să simțim din nou casa, să ne amintim. Și apoi să luăm o decizie."

Mihai pare că vrea să protesteze - el mereu vrea soluții rapide, clare - dar se răzgândește. Elena zâmbește recunoscătoare.

"E un plan bun," admite Mihai în cele din urmă. "Dar trebuie să promitem că la final vom lua o decizie, oricât de dificilă ar fi ea."

În zilele următoare, petrecem timp sortând lucrurile părinților. Fiecare obiect dezgropat din dulapuri sau din pod declanșează avalanșe de amintiri. Uniforma de pionier a Elenei. Prima mea carte de școală. Jucăriile lui Mihai, păstrate cu grijă de mama într-o cutie de carton.

În casa românească tradițională, obiectele nu erau niciodată aruncate. Aveau valoare, istorie, semnificație. Erau păstrate cu grijă, transmise din generație în generație. Ne-am îndepărtat atât de mult de această mentalitate în lumea de azi, unde totul e de unică folosință, unde nimic nu e făcut să dureze?

Găsim albume de fotografii pe care le-am uitat, scrisori de dragoste între părinții noștri din perioada când tata era în armată, carnete de note din școală, toate păstrate cu grijă de mama. Găsim caietul ei de rețete, scris de mână, cu adnotări și secrete culinare transmise de la bunica ei.

Într-o seară, descoperim în pod o cutie cu jurnalele mamei. Niciunul dintre noi nu știa că ținea jurnal. Le citim cu sfială, ca și cum i-am invada intimitatea, deși ea nu mai e. Paginile îngălbenite ne dezvăluie o mamă pe care nu am cunoscut-o - tânără, plină de visuri, de temeri, de speranțe. O femeie care a renunțat la multe pentru familia ei, care a avut momente de îndoială și tristețe pe care le-a ascuns de noi.

"Nu am știut niciodată că mama a vrut să fie profesoară," șoptește Elena, citind o pagină din jurnal. "Scrie aici că a renunțat la facultate când a rămas însărcinată cu tine, Mihai."

Mihai, de obicei atât de stăpân pe sine, pare zguduit. "Nu mi-a spus niciodată. Nu am știut că... că eu am fost motivul pentru care a renunțat la visul ei."

"Nu cred că te-a învinovățit vreodată," îi spun, punându-i mâna pe umăr. "A făcut o alegere. Și din ce citim aici, a fost o alegere pe care nu a regretat-o."

În aceste zile petrecute împreună, redescopăr nu doar casa și amintirile, ci și pe fratele și sora mea. Pe Mihai, pe care îl credeam atât de rece și distant, îl găsesc plângând în tăcere în fața fotografiei părinților din ziua nunții. Pe Elena, pe care o credeam pierdută complet în lumea ei artistică, o surprind rezolvând probleme practice, cum ar fi repararea unei scurgeri la baie sau încheierea contractelor pentru utilități.

În a patra zi, facem ceva ce nu am mai făcut de ani de zile - mergem împreună la râul unde ne ducea tata vara, să ne învețe să înotăm. Apa e rece și limpede, exact cum o țin minte. Stăm pe malul râului, cu picioarele în apă, și pentru câteva momente, suntem din nou copii, fără griji, fără responsabilități, fără durerea pierderii.

"Poate ar trebui să păstrăm casa," spune Mihai în cele din urmă, surprinzându-ne pe amândouă. "Nu pentru totdeauna, poate. Dar măcar pentru câțiva ani, până când... până când suntem pregătiți să lăsăm totul în urmă."

Elena îl privește uimită. "Vorbești serios? Tu, pragmaticul familiei?"

Mihai zâmbește trist. "Poate am nevoie și eu de un loc unde să mă întorc din când în când. Un loc care să-mi amintească de unde vin."

În zilele următoare, facem planuri. Decidem să împărțim responsabilitățile și cheltuielile pentru întreținerea casei. Elena va petrece aici verile, eu voi veni în vacanțele universitare, iar Mihai promite să se ocupe de reparațiile majore și să vină măcar de câteva ori pe an.

"Nu știu cât timp vom reuși să păstrăm acest aranjament," ne avertizează Mihai, mereu realist. "S-ar putea ca peste câțiva ani să realizăm că e prea complicat, prea costisitor."

"Sau s-ar putea să descoperim că e exact ce avem nevoie," sugerează Elena. "Un ancoraj, un loc care ne conectează cu trecutul nostru, cu noi înșine."

În ultimele zile, facem încă ceva împreună - curățăm grădina, punem la punct florile mamei, reparăm gardul din jurul straturilor de legume. E un fel de ritual, un mod de a onora memoria părinților noștri, de a menține vie prezența lor în acest loc.

În ziua plecării, stăm toți trei pe prispa casei, privind spre grădina care arată din nou îngrijită. Casa e încuiată, dar nu abandonată. Va aștepta întoarcerea noastră, poate nu așa de des cum ne-am promis în aceste zile de emoție, dar mai des decât în ultimii ani când părinții noștri erau în viață.

Oare cum vor arăta peste 20 de ani relațiile dintre frații din familiile românești? Ne vom împrăștia tot mai mult, rupți de locurile copilăriei, sau vom redescoperi valoarea acestor ancore identitare, a acestor case care ne leagă de trecut și de noi înșine?

"Să ne promitem ceva," spun, în timp ce Mihai încuie ușa casei. "Indiferent ce se va întâmpla în viitor, indiferent dacă vom păstra sau vom vinde într-un final această casă, să rămânem apropiați. Să nu lăsăm distanța fizică să devină și distanță emoțională."

Mihai și Elena încuviințează, și pentru o clipă, văd în ochii lor aceiași copii cu care împărțeam odată această casă, această viață.

Plecăm fiecare spre casele noastre - eu la Cluj, Mihai la Constanța, Elena la București. Dar o parte din noi rămâne aici, în casa care ne-a format, în pereții care au absorbit vocile, râsetele și lacrimile copilăriei noastre.

Și poate asta e cea mai valoroasă moștenire pe care ne-au lăsat-o părinții - nu casa în sine, nu obiectele, nu amintirile, ci legătura dintre noi, sentimentul de apartenență, certitudinea că, indiferent unde am merge în lume, avem un loc care ne așteaptă, un loc care ne definește, un loc pe care îl putem numi, fără ezitare, acasă.