&&5

 Nici măcar nu trebuie să deschidă gura, iar eu deja simt cum mi se strânge stomacul. E suficient să văd numele Cristinei pe ecranul telefonului și parcă aud deja: "În Germania, noi facem așa... În Germania, copiii au... În Germania, sistemul e altfel..."

Cumnata mea din Germania vine în vizită de două ori pe an. De fiecare dată, casa noastră bătrânească din satul Lunca Bradului parcă se face și mai mică. Mobilierul nostru vechi, moștenit de la părinți și bunici, pare dintr-odată demodat. Hainele copiilor noștri, deși curate și îngrijite, par dintr-o dată uzate și depășite.

Astăzi e din nou acea zi. Stau și privesc în oglinda veche din dormitor, aplicându-mi puțin ruj, încercând să-mi dau curaj. Soțul meu, Mihai, fratele Cristinei, e deja agitat, verificând de trei ori dacă am cumpărat cafeaua pe care o place ea – "nu cea din sat, ci din oraș, de la specialiști" – și dacă am scos din vitrină serviciul de porțelan primit la nuntă.

"Andreea, ai făcut curat peste tot? Știi cum e ea... o să se uite în fiecare colț," mă întreabă el pentru a patra oară.

"Da, Mihai, am făcut. Ca de fiecare dată," răspund, încercând să-mi stăpânesc iritarea. Am spălat pe jos cu leșie, am aerisit pernele, am șters praful de pe toate etajerele și am pus lavandă în săculețe în dulapuri. Nu vreau să ne certăm înainte de vizită. Va fi și așa destul de greu.

Alex și Maria, copiii noștri de 8 și 10 ani, sunt și ei agitați. Știu că verișorii lor din Germania vor veni cu haine noi, cu jucării pe care ei nici nu îndrăznesc să și le dorească și cu povești despre excursii și activități extrașcolare de care ei nu au parte.

"Mami, crezi că Sophie o să-mi arate iar pozele de la Disney? De data asta pot să-i spun și eu că mergem și noi?" mă întreabă Maria, privindu-mă cu ochii ei mari și plini de speranță.

Inima mi se strânge. Economisim de trei ani pentru acea călătorie, dar cu salariul meu de învățătoare la școala din comună și cel al lui Mihai care lucrează la ferma de vaci din sat, abia reușim să punem deoparte câteva sute de lei în lunile bune.

"Nu anul ăsta, iubire. Dar promit că într-o zi mergem și noi, da?" Îi zâmbesc și o îmbrățișez, simțind cum mi se pune un nod în gât.

Aud mașina oprindu-se în fața casei și câinele începe să latre. Au ajuns. Mihai aleargă la poartă, nervos și entuziasmat în același timp. Îl aud cum exclamă: "Cristina! Klaus! Ce mult v-am așteptat!"

Intră cu toții – Cristina, soțul ei german Klaus, și copiii lor, Sophie și Markus. Cristina arată impecabil, ca întotdeauna. Părul ei blond, vopsit la un salon scump, e aranjat perfect. Poartă o bluză de mătase și pantaloni de designer, iar la gât are un colier discret, dar care probabil costă cât salariul meu pe două luni.

"Andreea, dragă!" mă îmbrățișează ea, iar eu simt parfumul ei scump. "Arăți... bine! Ai slăbit? Sau poate e bluza nouă?"

Bluza mea nu e nouă. O am de trei ani și o păstrez special pentru ocazii.

"Mulțumesc, și tu arăți minunat," răspund politicos.

Nu trec nici zece minute, și începe: "Vai, dacă ați vedea școala lui Sophie în Düsseldorf... Au tablă interactivă în fiecare clasă, fac robotică încă din clasa întâi, iar profesorii sunt extraordinari!"

O privesc pe Maria, care își pleacă ochii. Școala ei din sat are doar patru săli de clasă, toalete în curte și iarna stau cu gecile pe ei pentru că sistemul de încălzire e vechi și insuficient.

"Dar voi cum o mai duceți cu sistemul de aici? Am văzut la știri că iar au fost proteste pentru salarii în educație," continuă Cristina, luând din poșeta ei de firmă o cutie de bomboane fine pentru copii.

"Ne descurcăm," răspund scurt, simțindu-mă din nou ca o elevă pusă la colț.

Doar cei care trăiesc zi de zi în România pot înțelege cu adevărat efortul de a oferi copiilor o educație decentă, în ciuda tuturor lipsurilor și a unui sistem care pare mereu împotriva ta.

În sufragerie, copiii deja compară jucăriile. Sophie își arată noua tabletă, ultimul model, în timp ce Alex privește cu jind. Tableta lui, primită de la noi de Crăciun după luni de economii, pare dintr-odată veche și depășită.

"Klaus tocmai a primit o promovare la firma de IT," spune Cristina, în timp ce soțul ei zâmbește modest. "Am decis să investim într-o casă de vacanță în Toscana. Știți voi, pentru weekenduri lungi sau câteva săptămâni vara..."

Mihai zâmbește și îi felicită, dar văd cum i se încordează maxilarul. Noi abia am reușit să renovăm acoperișul casei anul trecut și încă ne mai recuperăm financiar după acea cheltuială.

"Și vouă cum vă merge cu fabrica? Mai ai același job, Mihai?" întreabă Klaus, cu un accent puternic, dar măcar încearcă să vorbească românește.

"Da, același. E stabil, știi tu," răspunde Mihai, cu o notă defensivă în voce.

"Și concediul din vară? Unde mergeți anul ăsta?" întreabă Cristina, sorbind din cafeaua pe care am pregătit-o cu atâta grijă.

Schimb o privire cu Mihai. Anul trecut am fost la bunici la țară, iar anul ăsta probabil la fel. Nu ne permitem mai mult.

"Nu am decis încă," răspunde Mihai vag.

"Noi mergem două săptămâni în Grecia, apoi probabil o săptămână la casa din Toscana dacă va fi gata, și poate un city break la Londra în septembrie," spune Cristina, ca și cum ar citi o listă de cumpărături banale.

În bucătăria de vară, când mă duc să aduc prăjitura făcută de mine dimineață, Cristina mă urmează. Simt că vrea să-mi spună ceva între patru ochi.

"Andreea, nu vreau să te superi, dar am adus niște haine pentru copii. Sunt de la Sophie și Markus, dar multe au eticheta încă pe ele. Știu că e greu aici la țară..." Vocea ei coboară ca într-o conspirație.

Simt cum mi se urcă sângele în obraji. Pe de o parte, copiii chiar au nevoie de haine. Pe de altă parte, mândria mea suferă cumplit.

"Mulțumesc, Cristina. E... drăguț din partea ta." Cuvintele ies cu greu.

"Și, dacă nu te superi că întreb... mai poartă Maria acele ochelari vechi? În Germania, copiii primesc acum unii foarte flexibili, nu se rup, sunt ușori... Poate îi fac eu cadou o pereche când mergem data viitoare."

Respir adânc înainte să răspund. "Ochelarii ei sunt buni. I-am luat anul trecut și se descurcă bine cu ei."

Când mă întorc în sufragerie, îl văd pe Klaus arătându-i ceva lui Mihai pe telefonul lui - probabil casa din Toscana sau noul lor SUV. Expresia de pe chipul soțului meu este un amestec de admirație și durere care mă sfâșie.

În comparație cu ce a fost familia românească tradițională odată, când rudele se sprijineau unele pe altele și împărțeau ce aveau, cât de mult s-au schimbat lucrurile în era migrației și a disparităților economice dintre cei plecați și cei rămași?

Seara continuă cu același tipar. Cristina descrie sistemul de sănătate german, școlile germane, curățenia orașelor germane, eficiența autorităților germane. Fiecare propoziție e ca un ac mic care se înfige în demnitatea noastră.

Când pleacă, în sfârșit, după patru ore care au părut o eternitate, Mihai și cu mine rămânem tăcuți. Copiii se duc în cameră cu pungi de haine "aproape noi" și jucării "de care Sophie și Markus nu mai au nevoie".

"Îmi pare rău," spune Mihai în cele din urmă, privind în gol.

"Pentru ce?"

"Pentru tot. Pentru că nu pot să vă ofer mai mult. Pentru că sora mea e așa... știi tu."

Mă așez lângă el și îi iau mâna într-a mea. Mâna lui e aspră de la munca la fabrică, nu moale și îngrijită ca a lui Klaus.

"Nu-ți cere scuze niciodată pentru ce ești și ce ne oferi. Noi suntem bine. Copiii sunt fericiți și sănătoși. Da, poate nu avem casă în Toscana, dar avem ceva ce ei nu au."

"Ce anume?" mă întreabă el, neîncrezător.

"Timp împreună. Tu nu lucrezi 12 ore pe zi ca Klaus. Nu avem bone pentru copii ca ei. Suntem prezenți în viețile lor în fiecare zi. Și ăsta e un lux pe care mulți nu și-l permit."

Văd cum privirea lui se luminează puțin.

În noaptea aceea, după ce copiii adorm, scot din dulap cutia de haine de la Cristina. Sunt frumoase, de calitate, multe încă cu eticheta. Maria ar arăta adorabil în acea rochiță bleu. Dar apoi îmi amintesc expresia de pe fața ei când Sophie îi povestea despre Disney.

Închid cutia și o pun deoparte. Poate mâine voi avea mai mult curaj să o deschid din nou. Sau poate o voi dona unei familii care chiar nu-și permite să cumpere haine pentru copii.

Mi-e dor de vremurile când familia era un sprijin, nu o competiție. Când ne bucuram de succesul celuilalt fără să ne simțim diminuați. Când diferențele economice între rude nu erau atât de evidente și dureroase.

Mă întreb câte familii din România trăiesc această dramă tăcută a comparațiilor cu rudele plecate. Câți copii se simt inadecvați pentru că verișorii lor din străinătate au mai mult. Câți părinți se simt eșuați pentru că, deși muncesc la fel de mult, rezultatele sunt atât de diferite.

Și mă întreb dacă Cristina știe vreodată cum ne simțim noi cu adevărat. Dacă înțelege că, dincolo de zâmbetele noastre politicoase, fiecare comparație e ca o mică tăietură. Sau poate ea chiar crede că ne ajută, că ne inspiră, că ne motivează să "vrem mai mult".

Peste două zile, când Cristina mă sună să-mi mulțumească pentru ospitalitate, vocea ei sună diferit.

"Andreea, voiam să-ți spun ceva... M-am gândit mult la voi după ce am plecat."

Inima mi se strânge, pregătindu-mă pentru o nouă comparație sau ofertă de ajutor care să-mi rănească mândria.

"Sophie mi-a spus cât de mult i-a plăcut la voi acasă. A spus că voi sunteți mereu împreună, că tu și Mihai vă jucați cu ei, că la voi e cald și primitor. La noi... Klaus lucrează mereu, eu alerg între activitățile copiilor și propriul meu job... Uneori nici nu mâncăm împreună o săptămână întreagă."

Sunt șocată de sinceritatea ei neașteptată.

"Cristina, fiecare familie e diferită și fiecare are provocările ei," răspund, nesigură încotro se îndreaptă conversația.

"Știu, dar... uneori mă întreb dacă am ales bine. Avem lucruri, da. Avem oportunități. Dar voi aveți timp. Și liniște. Și poate asta valorează mai mult."

Pentru prima dată de când o cunosc, o aud pe Cristina nesigură. Vulnerabilă. Umană.

Poate că în familiile româneşti moderne, unde unii membri au emigrat iar alții au rămas, nu este vorba doar despre invidie într-o singură direcție. Poate că și cei plecați ne invidiază uneori pe noi, cei rămași, pentru lucruri pe care le considerăm banale.

"Data viitoare când veniți, hai să petrecem mai mult timp doar noi, familiile, fără telefoane, fără comparații. Doar să fim împreună ca pe vremuri, când eram copii," îi propun.

O aud cum oftează ușurată la celălalt capăt al firului.

"Mi-ar plăcea asta. Foarte mult."

Când închid telefonul, mă simt diferit. Nu mai luptăm în competiții separate - ei în Germania cu luxul și statusul, noi în România rurală cu timpul, simplitatea și legătura cu pământul și tradițiile. Suntem doar două surori prin alianță, două femei, două mame care încearcă să facă tot ce pot mai bine pentru familiile lor, fiecare cu instrumentele pe care le are la dispoziție.

Și poate că asta e cea mai valoroasă lecție: în spatele fațadelor perfecte și a comparațiilor dureroase, cu toții suntem la fel de vulnerabili, la fel de nesiguri, la fel de umani.