&&&

 Când telefonul a sunat la 2 noaptea, am știut că ceva nu e în regulă. Niciodată nu sună telefonul la ora asta, mai ales de pe un număr necunoscut. Era fratele meu. Nu mai vorbisem de șapte ani. "Tata e la spital," a spus el. "Doctorii spun că e posibil să nu mai apuce dimineața."

Șapte ani de tăcere. Șapte ani în care numele tatălui meu devenise tabu în casa mea, în care pozele de familie fuseseră îndesate în cutii și împinse în spatele dulapului. Șapte ani în care mă convingeam zilnic că am făcut alegerea corectă.

M-am îmbrăcat în grabă, mâinile tremurânde căutând cheile mașinii. Soțul meu s-a trezit, întrebându-mă ce s-a întâmplat. "Trebuie să merg la Târgoviște. Tata e la spital."

"Vrei să vin cu tine?" a întrebat el, deși știa răspunsul. Nimeni din familia mea actuală nu-l întâlnise vreodată pe tata. Eu construisem acest zid.

Pe drumul de trei ore către Târgoviște, am revăzut în minte ultima noastră ceartă. Vocea lui răsunând în apartamentul de bloc: "Dacă te măriți cu el, pentru mine nu mai exiști!" Eu, plângând, aruncându-mi hainele într-o valiză. Mama, încercând să ne calmeze, ca întotdeauna prinsă la mijloc. Eu trântind ușa, jurând că nu mă voi mai întoarce niciodată.

Ce naivă fusesem. Crezusem că tata va ceda, că va suna într-o zi, că își va cere iertare. Dar bărbații din generația lui nu știau să-și ceară iertare. Mândria și încăpățânarea - acele trăsături tipic românești pe care le moștenisem și eu - ne ținuseră despărțiți.

Spitalul județean era exact cum mi-l aminteam din copilărie - coridoare lungi cu linoleum verde, mirosul înțepător de dezinfectant, lumini fluorescente pâlpâitoare. Fratele meu stătea pe un scaun de plastic lângă un automat de cafea stricat.

Ne-am privit stânjeniți, doi străini legați prin sânge. El îmbătrânise - tâmplele cărunte, riduri pe care nu le văzusem înainte. M-am întrebat cum arătam eu în ochii lui.

Doar cei care au trecut prin astfel de dezbinări familiale în contextul românesc înțeleg cu adevărat cât de adânci pot fi aceste șanțuri săpate între noi, și cât de greu e să construiești poduri peste ele când societatea te învață că e mai important să ai dreptate decât să păstrezi relațiile.

"E în salonul 4," a spus el, arătând către o ușă din capătul coridorului. "E conștient, dar..."

Nu a terminat propoziția. Nu era nevoie.

Tata era de nerecunoscut. Bărbatul care fusese cândva liderul autoritar al familiei noastre acum părea micșorat, pierdut în patul de spital. Tuburi și fire conectate la monitoare care băteau ritmic. Fața lui, odinioară plină de viață și expresivitate, acum era cenușie și încremenită.

"Tată," am șoptit, apropiindu-mă.

Ochii lui s-au deschis încet. M-a privit, dar nu eram sigură dacă mă recunoaște. Apoi, un licăr.

"Fetița mea," a șoptit, vocea lui ca hârtia veche. "Ai venit."

Am luat mâna lui în mâinile mele. Era atât de fragilă, venele albastre vizibile sub pielea translucidă. Mâinile care mă ridicaseră când eram mică, care construiseră mobila din apartamentul nostru, care bătuseră cu putere în masa din bucătărie în timpul argumentelor noastre.

"Îmi pare rău," a spus el, atât de încet încât a trebuit să mă aplec să aud. "Am fost..."

"Și mie, tată," am spus, simțind lacrimile curgând. "Și mie îmi pare rău."

Dar era prea târziu pentru conversația pe care am amânat-o ani de zile. Monitorul a început să scoată sunete de alarmă, și în câteva secunde, camera s-a umplut de personal medical care m-a împins afară.

O oră mai târziu, fratele meu și cu mine stăteam umăr la umăr pe banca din fața spitalului, în răcoarea dimineții românești, cu o ceață ușoară învăluind orașul. Tata plecase. Prea multe cuvinte rămăseseră nespuse, prea multe scuze nerostate.

"Știi," a spus fratele meu după o lungă tăcere, "el păstra toate pozele cu tine pe noptieră. Și articolele din ziar despre expoziția ta de fotografii. Le-a decupat și le-a pus în album."

Lacrimile mi-au început să curgă din nou. Imagini cu tata, singur în apartamentul de bloc, citind despre realizările mele și tăind cu grijă articolele. Mândru, dar prea încăpățânat să ridice telefonul.

Nu ne mai e la fel familia românească de azi. Pe vremuri, casele erau pline de generații care trăiau împreună - cu neînțelegeri, da, dar și cu posibilitatea împăcării zilnice. Acum trăim separați, construim vieți paralele, și când realizăm ce am pierdut, de multe ori e prea târziu pentru a recupera timpul și cuvintele.

În drum spre casa părintească, pentru prima dată după șapte ani, priveam străzile din Târgoviște. Blocurile gri, aceleași. Covrigi Luca înlocuise vechea brutărie. Un nou mall la marginea orașului. Totul se schimbase și totuși rămăsese la fel.

Apartamentul părinților, de la etajul 8, mirosea a cafea și a cozonac. Mama îl făcuse dis-de-dimineață, din instinct, în mijlocul durerii. "Pentru pomană," a spus ea simplu.

Pe măsuța din sufragerie, unde cândva avuseserăm atâtea certuri aprinse, era albumul de familie. Deschis la pozele mele de liceu, de studenție, și tăieturile din ziar despre care vorbise fratele meu.

În timp ce răsfoiam paginile, m-am întrebat de câte ori tata se uitase la ele, gândindu-se poate să mă sune. De câte ori ridicase receptorul pentru ca apoi să-l pună la loc. De câte ori își dorise să fi fost altfel.

Oare cât de diferite ar fi fost lucrurile dacă unul dintre noi ar fi avut curajul să facă primul pas spre împăcare? Dar orgoliul nostru românesc - această moștenire dificilă transmisă din generație în generație - ne ținuse blocați în tăcere până când devenise prea târziu.

Oare câți dintre noi vom ajunge să regretăm, la fel ca mine, timpul pierdut în tăceri încăpățânate? Când oare vom învăța, ca români, că tradițiile noastre de onoare și mândrie sunt mai puțin importante decât legăturile care ne unesc?

Tot ce îmi rămăsese acum erau regretele și o colecție de "dacă": dacă aș fi sunat, dacă m-aș fi întors, dacă aș fi încercat din nou. Și albumul plin cu fotografii îngălbenite de timp - singura dovadă că, în ciuda cuvintelor dure și a anilor de tăcere, tatăl meu nu încetase niciodată să mă iubească.

Dar era prea târziu pentru împăcare. Prea târziu pentru a mai repara ce fusese frânt. Tot ce puteam face acum era să păstrez amintirea lui și să nu repet același model cu propria mea familie.

Pentru că, uneori, cea mai mare durere nu vine din certurile pe care le avem, ci din împăcările pe care le amânăm până când devin imposibile.