&&&

 "Tata mi-a spus să nu mă mai joc cu Ionuț, că ei n-au nimic și-or să vrea mereu ce este al nostru. Dar mama lui Ionuț făcea cei mai buni colțunași din sat, iar el știa toate ascunzătorile din pădurea de la marginea satului. Cum să renunți la așa ceva doar pentru că între casele noastre era o prăpastie mai adâncă decât cea de la marginea satului?"

Vara anului 1998 în satul Izvoarele părea să nu se mai termine. Mihai, fiul primarului, un băiat de 10 ani cu haine mereu curate și pantofi de firmă aduși de la oraș, stătea pe gardul înalt al casei părintești și privea spre căsuța dărăpănată de peste drum. Acolo locuia Ionuț cu mama lui, într-o casă cu două camere, cu acoperișul care trebuia mereu reparat și cu o curte mică plină de păsări.

Cei doi băieți deveniseră prieteni întâmplător, când Mihai scăpase mingea de fotbal în curtea lui Ionuț. În loc să i-o arunce înapoi peste gard, Ionuț ieșise în stradă și-l invitase să joace împreună. De atunci, în ciuda diferențelor evidente dintre ei, cei doi deveniseră de nedespărțit.

— Mihai, unde ești? strigă doamna Adina, mama lui Mihai, din pragul casei impunătoare. Ți-am spus să nu mai stai pe gard ca un băiat de la țară!

— Sunt aici, mamă, viu imediat, răspunse Mihai, sărind repede de pe gard.

Pentru familia lui Mihai, statutul era totul. Casa lor, cea mai mare din sat, fusese renovată recent. Curtea pavată, mașina nouă din garaj, hainele de la oraș – toate trebuiau să reflecte poziția tatălui său, primarul care adusese fonduri europene în sat și care avea "relații la județ", cum se lăuda la fiecare ocazie.

De cealaltă parte a străzii, în gospodăria modestă a lui Ionuț, viața urma alt ritm. Mama lui, văduvă de cinci ani, muncea cu ziua prin sat și creștea singură doi copii. Ionuț, deși purta haine ponosite și încălțări mereu peticite, era cel mai bun elev din clasă și cel mai isteț băiat din sat. Știa toate potecile pădurii, putea să imite glasul oricărui animal și construia cele mai ingenioase capcane pentru pescuit în pârâul din apropiere.

— Ionuț, ai terminat de adunat ouăle? strigă mama lui din bucătăria improvizată în spatele casei. Trebuie să merg cu ele la doamna învățătoare, mi-a promis că-mi dă niște haine pentru tine și sora ta.

— Gata, mamă, le-am pus în coșul cel mic, răspunse Ionuț, ieșind în fugă din coteț.

Doar cei care au crescut într-un sat românesc pot înțelege cu adevărat cum funcționează aceste ierarhii nescrise. Familiile înstărite, cu case mari și mașini, rareori se amestecă cu "sărăntocii". Copiii învață de mici unde le este locul, ce porți pot deschide și în ce curți nu sunt bineveniți.

Dar Mihai și Ionuț refuzau să accepte aceste reguli nescrise. Pentru ei, diferențele erau doar detalii neimportante. Ce conta cu adevărat era că împreună construiau cea mai tare colibă din pădure, că știau unde cresc cele mai dulci mure și că aveau secrete pe care nu le împărtășeau cu nimeni altcineva.

— Hai după-amiază la râu? Știu un loc nou unde sunt niște pești mari, șopti Ionuț când îl văzu pe Mihai apropiindu-se pe uliță.

— Nu pot. Tata a invitat pe cineva important la masă și trebuie să stau acasă, să fiu "băiat de primar", spuse Mihai cu dezamăgire în glas.

— Păcat. Am găsit și o peșteră mică în malul râului. Cred că a fost vizuină de vulpe, adăugă Ionuț.

Ochii lui Mihai se aprinseră de curiozitate, dar știa că nu poate dezamăgi familia, nu astăzi. Tatăl său devenea din ce în ce mai strict cu privire la prietenia lor, mai ales de când aflase că Mihai împărțise cu Ionuț pachetul primit de la bunica de la oraș.

— "Nu suntem centru de binefacere," îi spusese tatăl său. "Dacă vrei să-i ajuți, convinge-i să muncească la noi în curte."

Vara aceea a marcat începutul unei prietenii care sfida toate convențiile satului. În vreme ce adulții vorbeau despre "locul fiecăruia" și despre "cum e firesc să fie", cei doi băieți descopereau că pot fi prieteni în ciuda tuturor diferențelor.

Când Ionuț venea la Mihai, stătea mereu stingher în casa mare cu mobilă scumpă și covoare moi. Când Mihai mergea la Ionuț, se simțea ciudat să stea pe patul acoperit cu preșuri țesute de bunica și să mănânce din străchini de lut.

Oare ce s-a întâmplat cu acea solidaritate simplă din satele românești, unde oamenii, deși săraci, își împărțeau bucata de pâine cu vecinul la nevoie?

— Știi, tata spune că voi nu munciți destul, de asta nu aveți ce ne avem noi, îi spuse într-o zi Mihai lui Ionuț, repetând cuvintele auzite la masă.

Ionuț se opri din săpatul grădinii mamei sale și îl privi direct pe Mihai.

— Mama mea se trezește la 4 dimineața în fiecare zi și se culcă ultima. Lucrează la câmp, spală rufe pentru doamna învățătoare, face curățenie la biserică. Și tot nu avem destui bani, spuse el simplu, fără urmă de reproș.

Mihai simți că roșește. Nu se gândise niciodată la asta. În casa lor, mama nu muncea – avea "o femeie" care venea să facă curat și să spele. Tatăl său era mereu ocupat cu "treburi importante" la primărie sau în deplasări la oraș.

— Îmi pare rău. N-am vrut să...

— Nu-i nimic, îl întrerupse Ionuț zâmbind. Hai mai bine să-ți arăt cuibul de mierlă pe care l-am găsit în tufișul de măceș.

Așa era Ionuț – niciodată supărat, mereu găsind bucurie în lucrurile simple. Mihai învăța de la prietenul său ceva ce toți banii tatălui său nu puteau cumpăra: cum să fie recunoscător pentru ce avea și cum să găsească fericirea în cele mai mici lucruri.

Pe măsură ce vara se apropia de sfârșit, presiunea asupra prieteniei lor creștea. Tatăl lui Mihai avea planuri mari pentru fiul său – școală bună la oraș, prieteni "de același nivel", un viitor "demn de numele familiei". Prietenia cu "băiatul văduvei" nu se încadra în aceste planuri.

— De ce nu te joci cu Andrei, băiatul doctoriței? Are jocuri video și bicicletă nouă, îi sugera mereu mama.

Dar pentru Mihai, jocurile video și bicicletele nu puteau concura cu aventurile trăite alături de Ionuț. În plus, începuse să vadă satul și viața cu alți ochi, prin prisma prietenului său.

Într-o după-amiază târzie de august, cei doi băieți stăteau în coliba lor din pădure, împărțind o pungă de bomboane primită de Mihai de la bunica.

— Când începe școala, tata vrea să mă dea la oraș, spuse Mihai cu tristețe. Zice că aici nu am viitor.

Ionuț tăcu pentru un moment, privind prin crăpăturile colibei spre cerul senin al verii.

— O să vii în vacanțe, nu? întrebă el în cele din urmă.

— Da, sigur. Și o să păstrăm coliba noastră secretă. Nimeni n-o să știe de ea.

Promisiunile copilăriei sunt simple și absolute. Pentru ei, distanța, timpul și diferențele sociale nu păreau obstacole reale în calea prieteniei lor.

În acea seară, la cină, tatăl lui Mihai anunță oficial:

— Am vorbit cu directorul școlii din oraș. Te primește în clasa a cincea, dar trebuie să te muți la bunica. E mai bine așa, vei avea colegi de un alt nivel.

Mihai simți că i se strânge stomacul.

— Dar ce va face Ionuț? întrebă el încet.

— Ionuț? râse tatăl său. Ionuț va face ce fac toți cei ca el. Va rămâne în sat, va învăța să muncească și își va găsi locul lui.

În ultimele zile de vacanță, Mihai și Ionuț au petrecut fiecare moment împreună, știind că prietenia lor urma să fie pusă la încercare. Au îngropat o cutie de "comori" lângă colibă – o bilă de sticlă colorată, un fluier sculptat de Ionuț, o fotografie cu ei doi și o listă cu locurile lor secrete din împrejurimi.

— Asta e harta noastră, spuse Ionuț. Când vii în vacanțe, o să verificăm toate locurile astea din nou.

Ziua plecării a venit prea repede. Mihai stătea în mașina tatălui său, cu geamantanul în portbagaj, privind spre casa modestă a lui Ionuț. Prietenul său era în curte, dând de mâncare găinilor, prefăcându-se ocupat pentru a nu arăta cât de trist era.

În acel moment, Mihai înțelese ceva ce mulți adulți nu reușesc să priceapă niciodată: prietenia adevărată transcende orice barieră socială. Între el și Ionuț nu era doar o prietenie de vară, ci o legătură care le-a arătat amândurora că viața e mai bogată când este împărțită cu cineva diferit de tine.

Mașina porni, ridicând praful drumului neasfaltat. În oglinda retrovizoare, Mihai îl văzu pe Ionuț ridicând mâna în semn de rămas bun, cu cealaltă strângând la piept fluierul din lemn pe care i-l dăduse cadou – unul la fel cu cel îngropat în cutia lor de comori.

Drumurile lor se separau, dar lecțiile învățate în acea vară aveau să rămână cu ei pentru totdeauna. Într-o lume care încearcă mereu să ne împartă și să ne categorisească, prietenia sinceră dintre doi copii din medii atât de diferite rămâne o dovadă că sufletele se recunosc dincolo de gardurile care le despart casele.