$$$

 GEORGE ARION

ARION, George (5.IV.1946, Tecuci), poet, prozator, gazetar şi eseist. Este fiul lui Gheorghe Arion, profesor, şi al Aglaiei Arion (n. Motaş), învăţătoare. Urmează liceul la Bucureşti, absolvindu-l în 1964 şi apoi Facultatea de Filologie a Universităţii din acelaşi oraş (1965-1970). Debutează cu versuri în revista „Contemporanul” (1966), prima lui carte, Copiii lăsaţi singuri, apărută în 1979, cuprinzând tot poezii. Colaborează la „România literară”, „Contemporanul”, „Vatra”, „Suplimentul literar-artistic al «Scânteii tineretului»”. Din 1974 este redactor la revista „Flacăra”, secţia cultură; în 1990 devine director al publicaţiilor „Flacăra”.

Deşi a debutat ca poet — lirică de gesticulaţie adolescentină, salvând excesele de gravitate prin fibra autoironică —, Arion reprezintă întâi de toate un câştig pentru publicistică: nu doar cei peste douăzeci de ani la „Flacăra”, dar în special trei volume de Interviuri, apărute între 1979 şi 1987, modelul fiind Adrian Păunescu, l-au impus în lumea literară. Volumul dedicat poeziei lui Alexandru Philippide (1982) încearcă să asocieze stilul publicistic cu istoria literară. Linie curmată, din păcate.

Se pare însă că adevărata vocaţie a lui Arion este romanul poliţist. Aici lecţia unor Chase ori Chandler a însemnat foarte mult. Eroul este un amestec de Sam Spade şi Marlowe, superman flegmatic şi Don Juan pe cât de păgubos, pe atât de invincibil. Cu certe calităţi scenaristice (Atac în bibliotecă, 1983, a şi fost ecranizat după 1990), proza poliţistă a lui Arion are toate ingredientele „meseriei”, inclusiv doza de autopersiflare prin care faptele cele mai dure devin un plăcut decor compensator pentru bovarismele lectorului român. Pitoresc, jocul ironiei cu autoironia dublează eficient natura ludică (şi uneori chiar parodică) a intrigii poliţiste. Contextele occidentale în care se plasează de regulă acţiunea, alura asumată de narator — un James Bond omnidotat — şi desele trimiteri subtextuale la vârfurile de ieri şi de azi ale genului, de la Agatha Christie la SAS-uri, sunt calităţi care ar fi meritat mai multă „atenţie” din partea autorului.

După 1990, de pildă, prozele reunite în Nesfârşita zi de ieri (1997) trag mai mult spre tradiţia gogoliană, către Ilf şi Petrov, cu angajaţi ai SRI, pretinse comploturi vizând asasinarea regelui Mihai ş.a.m.d., în bufonade spionistice şi pseudotensiuni carnavaleşti, nu fără puseuri către şarja politică şi satira socială la adresa tranziţiei postceauşiste a României. Dacă Arion are dreptate când afirmă, în prefaţa antologiei lirice Traversarea (1997), că „paginile din această carte nu-mi aparţin. Ele au fost scrise de un tânăr student căruia îi plăcea să zăbovească prin biblioteci”, nu este mai puţin adevărat că publicistica pe teme sociopolitice din Viaţa sub un preşedinte de regat (1997), dar mai ales excelenta idee de a-şi reuni sutele de interviuri cu personalităţi ale vieţii culturale, realizate între 1975 şi 1999, sub titlul O istorie a societăţii româneşti contemporane în interviuri, întregesc cu adevărat personalitatea autorului.

SCRIERI: 

Copiii lăsaţi singuri, Craiova, 1979; Interviuri, Bucureşti, I-III, 1979-1987; Amintiri din cetatea nimănui, Bucureşti, 1980; Alexandru Philippide sau Drama unicităţii. încercare de portret interior, Bucureşti, 1982; Atac în bibliotecă, Bucureşti 1983; Profesionistul. Ţintă în mişcare, Bucureşti, 1985; Trucaj, Bucureşti, 1986; Pe ce picior dansaţi?, Bucureşti, 1991; Misterul din fotografie, Bucureşti, 1991; Crimele din Barintown, Bucureşti, 1995; Pentru că în viaţa aceasta, Bucureşti, 1997; Traversarea, Bucureşti, 1997; Viaţa sub un preşedinte de regat, Bucureşti, 1997; Nesfârşita zi de ieri, Bucureşti, 1997; O istorie a societăţii româneşti contemporane în interviuri, I—II, Bucureşti, 1999; Cameleonul, Bucureşti, 2001; Detectiv fără voie, Bucureşti, 2001; Anchetele unui detectiv singur, Bucureşti, 2003; Spioni în arşiţă, Bucureşti, 2003.

*****

sursa: Dicţionarul general al literaturii române, vol. I, (A-B), 2004, Editura Univers Enciclopedic, pag. 247-248

$$$

 GEORGE EMIL PALADE

La sfârşitul secolului trecut, cunoştinţele asupra celulei (unitatea fundamentală a vieţii) ajunseseră la limita puterii de rezoluţie a instrumentelor existente. Celula putea fi percepută, dar nu înţeleasă. Lumea celulei şi renaşterea biologiei celulare au devenit posibile în timpul nostru datorită apariţiei a două tehnici majore, microscopia electronică şi fracţionarea celulară, care s-au dovedit necesare, dar nu suficiente.

A fost nevoie de George Palade care, împreună cu o serie de colaboratori, a utilizat aceste metode şi a încercat să stabilească corelaţia între structură şi funcţie la nivel subcelular, străduindu-se să descopere organizarea biologică fundamentală.

George Palade s-a născut în noiembrie 1912 la Iaşi, loc în care şi-a început educaţia pe care a continuat-o la Buzău. Tatăl, Emil Palade, profesor de filozofie şi pedagogie, şi mama, Constanţa Cantemir Palade, institutoare, i-au creat un mediu familial care i-a stârnit de timpuriu un mare respect pentru cărţi şi cărturari.

A urmat Facultatea de Medicină din Bucureşti, unde, influenţat şi de contactele cu Francisc Rainer, profesor de anatomie, şi Andre Boivin, profesor de biochimie, s-a simţit atras de cercetarea biomedicală. Ca student, a început să lucreze la catedra de anatomie, unde şi-a elaborat şi teza de doctorat pe un proiect total neobişnuit pentru un student la medicină: rinichiul delfinului (Delphinus delphi). Era prima încercare de a înţelege modul în care structura se poate adapta funcţiei.

Dar mai mult, reprezenta prima încercare de a pătrunde în tainele structurilor neînţelese. După terminarea facultăţii şi o scurtă perioadă în care a lucrat ca asistent în medicină internă, a revenit la catedra de anatomie ca asistent, apoi conferenţiar. În anul 1946, încurajat de Grigore Popa, profesor de anatomie, a plecat în Statele Unite pentru a-şi continua cercetările.

După câteva luni de lucru la New York University, audiază o conferinţă a profesorului Albert Claude despre studiile lui de microscopie electronică. George Palade este fascinat de perspectivele pe care le întrevede în această tehnică nouă. După o scurtă discuţie purtată la sfârşitul conferinţei, Albert Claude îl invită să lucreze împreună la Institutul Rockefeller din New York.

Urmează perioada marilor descoperiri. În 1973, profesorul Palade se mută la Universitatea Yale din New Haven. Continuă munca de cercetare şi de învăţământ. În anul 1978 acceptă postul de decan ştiinţific la Universitatea din California, San Diego, unde îşi răspândeşte în continuare bogatele şi valoroasele cunoştinţe, experienţa şi bucuria de a şti.

Retrospectiva realizărilor sale ştiinţifice trebuie începută cu descoperirea proceselor generale fundamentale care stau la baza vieţii celulei, deci a ţesuturilor, organelor şi a organismelor. George Palade a observat unitatea vieţii la nivel subcelular, funcţionarea organelor specializate intracelular care asigură viaţa şi replicarea celulară. La o privire retrospectivă, putem remarca o extraordinară logică mentală şi experimentală care au făcut posibile evoluţiile ulterioare.

În primul rând, George Palade a utilizat proceduri mai eficiente decât cele existente în vederea prezervării ţesuturilor pentru microscopie electronică. Împreună cu profesorul Keith Porter, a îmbunătăţit fixarea şi secţionarea ţesuturilor. A urmat o perioadă unică în istoria biologiei: descifrarea intimităţii celulei. Generoasă, aceasta şi-a dezvăluit structurile componente, mult mai numeroase decât se credea, dar, în mod surprinzător, comune tuturor celulelor eucariote.

A început explorarea detaliată a acestui nou „univers" în care, pentru prima oară, George Palade a definit structura fină a mitocondriei (sursa principală de energie a celulei) şi a observat şi descris ribozomii (implicaţi în sinteza de proteine). Împreună cu Keith Porter, el a descris diferenţierile reticulului endoplasmic, iar cu Sanford Palay, structura fină a sinapselor chimice.

Necesitatea de a înţelege în profunzime compoziţia chimică şi, în cele din urmă, funcţiile acestor noi structuri l-a determinat pe George Palade să combine utilizarea tehnicii de fracţionare celulară cu microscopia electronică. El a izolat astfel fracţiuni de celulă pe care le-a identificat prin microscopie electronică şi le-a definit biochimic.

Împreună cu Philip Siekevitz, a demonstrat că microzomii descoperiţi de Albert Claude sunt fragmente de reticol endoplasmic şi că ribozomii sunt particule de ribonucleoproteine. Pentru a releva funcţiile reticolului, a efectuat un studiu integrat biochimic şi morfologic al procesului secretor din celula pancreatică exocrină.

Acest studiu, desfăşurat pe o perioadă de câţiva ani şi în care a antrenat un număr mare de cercetători, a dezvăluit scenariul, valabil şi azi, prin care au loc sinteza şi procesarea intracelulară a proteinelor pe care le exportă celula. În paralel, a manifestat un interes deosebit faţă de structurile ce participă la permeabilitatea capilarelor, demonstrând care sunt căile şi mecanismele prin intermediul cărora moleculele mici şi mari trec din sânge prin celulă pentru a ajunge la ţesuturile şi celulele subiacente.

În consecinţă, profesorul Palade ne-a arătat cum reuşeşte celula să funcţioneze, să supravieţuiască şi să se multiplice. Această bogăţie de cunoştinţe a înlesnit înţelegerea anomaliilor funcţionale celulare, fiind utilizată în analiza la nivel celular a alterării funcţiilor reglatoare, punct de pornire în explicarea maladiilor. Celulele au o biologie particulară, dar şi o patologie specifică. Înţelegerea patologiei la nivel celular stă la baza medicinei moderne. Dar aceasta ar fi fost de neconceput fără o cunoaştere profundă a biologiei celulei normale.

Pentru întreaga sa activitate, în anul 1974, profesorului George Palade i-a fost decernat Premiul Nobel pentru fiziologie şi medicină. Din 1975 este membru de onoare al Academiei Române, iar în prezent îşi continuă activitatea de cercetare, împărtăşindu-ne bogatele şi valoroasele sale cunoştinţe. Aventura lui extraordinară în lumea celulei nu s-a încheiat.

$$$

 ALEXANDER GRAHAM BELL

Alexander Graham Bell (1847-1922), inventatorul telefonului, s-a născut la Edinburgh, în Scoţia, în 1847. Deşi a urmat doar câţiva ani cursurile şcolii, a căpătat o educaţie temeinică în sânul familiei. Cu un tată expert în fiziologia vocii, în corectarea vorbirii şi în educarea surzilor, era firesc ca interesul lui Bell pentru reproducerea sunetelor vocale să se manifeste de timpuriu.

Bell s-a mutat în Boston, Massachusetts, în 1871. Acolo a făcut, în 1875, descoperirile care au dus la inventarea telefonului. A depus o cerere de brevet în februarie 1876, brevet pe care l-a primit câteva săptămâni mai târziu. (Întâmplarea face ca un alt om, Elisha Gray, să depună o cerere pentru brevetarea unui dispozitiv asemănător, în aceeaşi zi cu Bell, dar cu oră mai târziu.)

La scurt timp după obţinerea brevetului, Bell a expus telefonul la Expoziţia Centenară din Philadelphia. Invenţia lui a stârnit un viu interes din partea publicului, astfel că i s-a acordat un premiu. Cu toate acestea, compania Western Union Telegraph, căreia i s-a oferit invenţia în schimbul sumei de 100000 de dolari, a refuzat s-o achiziţioneze. Atunci, Bell şi asociaţii lui au înfiinţat o companie a lor, strămoşul companiei American Telephone and Telegraph de astăzi. Telefonul s-a bucurat de un succes imediat - şi enorm iar AT&T a devenit în cele din urmă cea mai mare corporaţie privată din lume. (Între timp, s-a divizat în câteva companii mai mici.)

Bell şi soţia sa, care în martie 1879 deţineau circa 15 procente din acţiunile companiei de telefoane, nu păreau să fie conştienţi de fantastica ei profitabilitate. În câteva luni, ei şi-au vândut majoritatea acţiunilor la un preţ mediu de vreo 250 de dolari bucata. În noiembrie, acţiunile se vindeau deja cu 1000 de dolari bucata! (În martie, când acţiunile se vindeau cu 65 de dolari, soţia i-a impus să vîndă imediat, pentru că se temea că nivelul respectiv nu va mai fi atins niciodată!) În 1881, ei au făcut imprudenţa să vîndă o treime din restul acţiunilor. Cu toate acestea, în 1883 aveau acţiuni în valoare de circa un milion de dolari.

Deşi invenţia telefonului a făcut din Bell un om bogat, el nu şi-a întrerupt niciodată activitatea de cercetare şi a reuşit să inventeze şi alte dispozitive folositoare (dar nu la fel de importante). Se interesa de multe lucruri, însă principala lui preocupare a constituit-o ajutorarea surzilor. De fapt, soţia lui era una din fostele sale eleve surde. Au avut doi fii şi două fiice, dar ambii băieţi au murit foarte tineri. În 1882, Bell a devenit cetăţean al Statelor Unite. S-a stins din viaţă în 1922.

Influenţa lui Bell poate fi estimată în funcţie de importanţa atribuită telefonului. După părerea mea, aceasta este foarte mare, pentru că puţine invenţii sunt atât de folositoare şi au un asemenea impact asupra vieţii de zi cu zi.

Probabil că ea ar putea fi devansată doar de radioul inventat de Marconi. O conversaţie telefonică se poate, în principiu, purta şi prin radio, dar sunt multe situaţii (cum ar fi comunicarea cu un aeroplan în zbor) în care radioul nu poate fi înlocuit prin telefon. Ar fi fost suficient doar acest aspect pentru ca Bell să fie considerat mai puţin important decât Marconi. Există însă şi alte două elemente care trebuie luate în considerare.

În primul rând, chiar dacă o „discuţie" poate fi purtată la radio, ar fi extrem de greu să înlocuim întregul „sistem" telefonic printr-o reţea echivalentă de comunicaţii prin radio. În al doilea rând, Bell a fost prima persoană care a imaginat un dispozitiv de reproducere a sunetelor; ulterior, metoda lui a fost folosită de inventatorii receptorului radio, pick-up-ului şi altor asemenea dispozitive. Prin urmare, consider influenţa exercitată de Alexander Graham Bell doar cu puţin mai mică decât cea a lui Marconi.

$$$

 ALEXEI MATEEVICI

„Înalt si sprinten ca un paltin, pe umerii rotunzi avea chip de Crist blajin, încadrat în plete lungi, castanii, si o barba blonda, despicata în doua. Pe fata-i blânda, cu pistrui mici sub bolta unei frunti înalte si luminoase sclipeau doi ochi caprui, putin înmuiati în lacrimi si de o melancolie nespusa.” (Ion Buzdugan)

Începuturi

Este portretul pe care fiecare dintre noi îl recunoaste. Mai curând al unei poezii decât al unei persoane. Drept este sa fie astfel, cât timp,timp de decenii, ”Limba noastra” era creatia unui crochiu.

Nascut la 16 martie 1888. La Cainari, actualul raion Causeni, la 50 de kilometri sud de Chisinau. Fiul preotului Mihail Mateevici si al Nadejdei, fiica protopopului din Causeni. Scoala primara o urmeaza la Zaim, unde familia se muta în 1893. Acasa, sub îndrumarea tatalui, deprinde alfabetul latin, din textele revistei ”Albina”, din 1867 limba româna fiind interzisa în scoala.

În 1897 este înscris la Seminarul Duhovnicesc din Chisinau. O alegere fireasca, nu doar ca rod al traditiei familiale – stra-strabunicul, strabunicul, bunicul si un unchi pe linie materna fiind slujitori ai altarului – ci si ca purtare a unei îndatoriri, deslusita treptat, multumita rolul bisericii satului dintr-o gubernie imperiala, care, dincolo de fireasca misiune spirituala, apartine nevoii de nestingere a constiintei nationale. Absolva în 1902 cursurile seminarului, continuând studiile la Seminarul Teologic din Chisinau. Participa la dezbaterile privind proiectele de reforma initiate în domeniul învatamântului. În aceeasi masura, realitatile sociale sunt cu aceeasi atentie cântarite. Cel dintâi prag – moartea, la 42 de ani, a parintelui Mihail Mateevici, la 24 iulie 1906. Nu doar pierderea tatalui ci acerba lupta pentru obtinerea parohiei Zaim îl tulbura. Cu aceasta ocazie, publica primul articol- Chestiunea preotasca în ”Basarabia”, denuntând lacomia, ipocrizia si lipsa de scrupule a unui sistem profund corupt.

Publicistul, poetul, preotul

Materialul constituie începutul unei activitati publicistice impresionante, nu doar prin numarul materialelor, ci, mai cu seama, prin domeniile abordate, de la viata Bisericii, problematica sociala si culturala, la etnografie, folclor,arheologie, critica de arta, reportaj si traduceri din literatura rusa.

De asemenea, sustine predici în Catedrala ortodoxa din Chisinau. În 1907 devine membru al redactiei ”Basarabiei”. Începe sa publice cele dintîi poezii. În acelasi an, Nadejda Mateevici se muta la Chisinau. Seminarul se închide, ca masura de coercitie pentru tulburarile elevilor. Este doar prilej pentru dedicarea activitatii publicistice pentru cel care, trei ani mai târziu, absolva seminarul ca sef de promotie. Rezultatul – înmatricularea ca student al Academiei Duhovnicesti din Kiev fara sustinerea examenului de admitere, beneficiar de bursa. La Kiev, activitatea publicistica continua, la ”Luminatorul”. Devine membru al Societatii cultural – nationale ”Desteptarea” a studentilor moldoveni. Principala doleanta – revenirea la folosirea, în scolile primare, a limbii române.

În ”Buletinul Eparhiei Chisinaului” publica studii si articole despre traditii basarabene, despre istoria Bisericii ”moldovenesti”. De asemenea, începe colaborarea cu publicatia ”Cuvântul moldovenesc”.

Anul 1914

Este anul ce lesne poate fi definit ca apogeu al existentei lui Alexei Mateevici. Sustine lucrarea de licenta : ”Conceptia religioasa si filozofica a lui Fechner”, clasându-se al saselea din cei patruzeci si opt de absolventi ai prestigioasei Academii kievene. O lucrare de peste 800 de pagini, care îi îngaduie sa devina magistru în stiinte fara probe suplimentare. (Ion Nuta, Schita biobliografica în Alexei Mateevici, Versuri, Editura Vicovia, Bacau, 2013, pp. 38 – 39). În acelasi an este hirotonit preot pe seama catedralei Sfânta Sofia din Kiev. Se casatoreste cu Teodosia Novitki, profesoara la Scoala Eparhiala din Kiev. În septembrie, la solicitarea sa, devine profesor de omiletica, liturghie la Seminarul Teologic din Poltava. Nu dupa multa vreme, se transfera la Seminarul Teologic din Chisinau, unde preda limba greaca si Sfânta Scriptura. Este ales membru al ”Societatii Bisericesti de Istorie si Arheologie din Basarabia”.

Amurgul

Continua sa publice. Sustine discursul de despartire la serbarea de absolvire a promotiei 1915. În vara acestui an este prezent la Causeni, pentru studiul trecutului si a arhitecturii bisericii Sfânta Adormire a Maicii Domnului. Rezultatul – prelegere în sedinta Societatii de Istorie si Arheologie. Demersul relua truda bunicului matern, preotul Ioan Neaga, ce publicase, în 1862, un material despre locas.

La 16 septembrie, ca preot militar, este mobilizat pe frontul din Galitia, în regimentul 41 infanterie. La 23 decembrie se naste fiica sa, Nina. Un an mai târziu, pe fondul intrarii, la 15 august, a României în razboi, solicita sa fie transferat în România. Este încadrat în brigada 71 rusa de artilerie, pe linia frontului Tecuci – Marasesti. Continua sa trimita materiale pentru Buletinul Eparhial si Societatii de Istorie si Arheologie, al carui membru al comisiei editoriale devenise anul anterior.

Prezenta în tara mama este de la început fructuoasa. Atât prin întâlnirile cu oamenii de cultura, cît si pentru colectele de carte pentru Basarabia. Revine frecvent la Chisinau. La 20 mai 1917 participa la Congresul studentilor români din Basarabia. O saptamâna mai târziu – la cel al învatatorilor moldoveni din Basarabia. Ambele, la cea dintâi întrunire.La mijlocul lunii iunie, sustine lectii de istoria literaturii române la cursurile de limba româna pentru învatatori, cursuri prefatate de recitarea ”Limbii noastre”, înaintea unei audiente impresionante. Poezia fusese scrisa pe front,la Marasesti, la 17 iunie 1917. Exista marturii despre drumurile sale în satele Moldovei. Cea a slujirii la Cosmesti si Movileni: Costel Crangan, Cum a murit, la doar 29 de ani, autorul celei mai cunoscute poezii despre limba româna, scrisa pe câmpul de lupta:”Era frumos si blând ca sfintii”, în Adevarul, 26 octombrie 2015.

Revenit pe front, contracteaza tifos abdominal. Este internat la Tecuci. Solicita sa revina în Basarabia. Trece la cele vesnice la 13 august 1917. Este înmormîntat, a doua zi, în cimitirul central din Chisinau. În octombrie 1917, Congresul ostasilor moldoveni declara autonomia Basarabiei, alegând, ca organ reprezentativ, Sfatul Tarii. La 27 martie 1918, Sfatul Tarii hotarâste unirea Basarabiei cu România. Se împlineste visul caruia îi închinase, el si bunii sai, întreaga truda si deplina nadejde. Visul, de asemenea, al lui Simeon Murafa si Andrei Hodorogea, luptatori pentru unirea Basarabiei cu România, ucisi la 20 august 1917.

Comparat cu Mihai Eminescu, caci, ”numai Eminescu a mai stiut sa scoata atâta mireasma din ritmurile poporane” (George Calinescu), cu Nicolae Labis, prin vârsta frageda a muririi si forta talentului (Î.P.S. Antonie Plamadeala), Alexei Mateevici ne este, la un secol de la trecerea sa la Domnul, mai cu seama întrebare. Despre ceea ce simtim, înca a ne defini. Despre idealuri. Despre constientizarea, de catre fiecare dintre noi, a notiunii de patrie. Raspunsul nu ne este dat a-l putea amâna.

$$$

 POVEȘTI DE IUBIRE:

BAUDELAIRE ȘI JEANNE DUVAL

Personajul Baudelaire mi s-a părut chiar mai interesant decât poetul. Făcea tot felul de lucruri interzise. Era consumator de droguri, lua hașis și opiu. Bea mult. Contractase din tinerețe un sifilis. Era excentric, arogant și cinic. Poza în dandy într-un Paris al spleen-ului, al florilor răului, al miazmelor și al Satanei. Acesta era veritabilul Baudelaire. Am descoperit mai tîrziu de unul singur infernul care-l însotea pe poet. Mă intrigă și povestea lui de amor&resentiment cu amanta lui mulatră.

Baudelaire e o apariție fantomatică prin Parisul descris de Balzac și Eugen Sue. Parizian prin naștere (n 1821 rue de Hautefeuille, nr 17), a trăit la Paris, cu exceptia unor scurte episoade. A schimbat de-a lungul vieții nenumărate locuințe în căutarea locului perfect unde să scrie. Dar și unde să se alcoolizeze, să consume droguri, să facă dragoste. A fost izgonit de proprietarii care nu-și încasau chiria sau de prea mult zgomot. Obișnuia – cu partenera lui, Jeanne Duval, să facă scandaluri. De spus – Baudelaire era de familie foarte bună. Ar fi putut urma orice carieră burgheză. Lipsit de noroc, rămâne orfan. Își adora mama care îi acorda multă atenție și de care se simțea protejat. A doua dramă sufletească atunci când Caroline Baudelaire se recăsătorește – cu un militar cu o carieră de succes, colonelul d’Aupick. Fiul suportă greu să știe că mama adorată își împarte sentimentele cu altcineva. E gelos și posesiv. Peisaj emoțional freudian. Tensiunea aceasta nu se va relaxa vreodată. E sursa devierilor comportamentale ale poetului, mai târziu. Baudelaire s-a poziționat constant în opoziție cu tatăl vitreg. Face lucrurile invers decât ar fi dorit acesta. Abandonează studiile, nu urmează cariera pe care ar fi dorit-o familia (militară sau diplomație) și se pierde cu voluptate în boema pariziană, detestată de tatăl vitreg. Afișează un teribilism autoimpus pentru a contraria și sfida burghezii din jur. Face mereu pe ultragiatul. Dar Baudelaire avea talent, ca să nu zic geniu. Despre talentul lui, dl Aupick, colonel, general și ambasador, era cât se poate de sceptic. Dacă tatăl lui vitreg era imaginea reușitei în viață, Baudelaire, din contra, era imaginea declasatului. Emoțional Baudelaire s-a împărțit cât a trăit între două femei 1/ mama sa Caroline d’Aupick – extrem de iubitoare față de fiul rebel, și 2/ amanta acaparatoare, Jeanne Duval.

Cine era Jeanne Duval? Venea din insulele Caraibe. S-a născut în 1820 la Santo Domingo. Venise la Paris în adolescență. Aici începuse ca prostituată pe străzi, apoi în așa zisele maison closes – bordeluri. A jucat mici roluri prin teatre de mâna a doua. Așa – într-o trupă de teatru – o întiânește Baudelaire în 1842. Ea are 22 de ani, e în floarea unei frumuseți ațîțătoare. El are 21, și obișnuiește sa creeze mari probleme familiei Aupick. Cauza – traiul boem și refuzul de a-și termina studiile. Îmi imaginez că relația intimă cu Jeanna Duval a debutat (dincolo de atracția fizică) și din dorința de a-și contraria părinții. O quasi-prostitutată, negresă, cu reputație sulfuroasă. Era exact opusul a ce-și doreau cei doi pentru fiul lor. Jeanne Duval avea diferite ocupații obscure din care se întreținea. Nu i se cunoaște numele real, purta mai multe. Ca apariție – era înaltă, voluntară, dominatoare, gata mereu de ceartă. Avea un mers de felină, carnația de mătase, un ten întunecat, buze senzuale, părul lung și negru ca abanosul. Era o întreținută, a avut numeroși amanți până să-l întâlnească pe Baudelaire. Era râvnită, o pradă prețioasă pentru bărbații protipendadei. Să te afișezi cu ea îți crestea prestigiul de mascul cu pretenții în jungla pariziană mondenă. Unul dintre amanți a fost și Felix Nadal, inventatorul fotografiei, amic cu Baudelaire.

Mă întreb ce aveau în comun aceste două personaje foarte speciale? 1/ Atracția contrariilor, una sexuală întâi, firește. Baudelaire devine repede dependent de ea. 2/ Poetul dorea să întărească imaginea de excentric, de dandy. Nu se putea afișa cu o amantă banală, ușor de confundat, oricât de frumoasă ar fi fost. Pielea ei neagră o distingea în forfota cafenelelor, redacțiilor și teatrelor. Îl făcea să se simtă deosebit. Erau apoi 3/ scandalurile pe care le încingeau. Despărțirile și împăcările lor erau zgomotoase. Baudelaire își dorea o amantă despre care să se vorbeasca, una cu o reputație cât mai proastă dacă se poate, ca să epateze burghezul, le goujat. Și mai întâi de toate, propria familie. Era fericit să știe cât o contraria. A fost gata să plătească prețul. S-o suporți pe Jeanne Duval era ceva foarte special. Era extrem de dificilă, puțini îndrăzneau să-ți impartă banii, mesele și patul cu ea. Poetul încerca să facă față furiilor ei generate de alcool și droguri. Era și extrem de pretențioasă, costa multe parale și cerea favoruri tot timpul. Cel puțin în anii ei de glorie, când era foarte tânără și rîvnită. 4/ Jeanne Duval îl inspira pe Baudelaire. I-a dedicat mai multe poeme, îl inspira. În prezența ei avea viziuni poetice, reușea să scrie. Să o spunem – poezia lui genială, poemele în proză au început cu ea. „Les Fleurs de Mal” îi datorează mult. Între două partide de sex nebun, între certuri homerice urmate de împăcări siropoase, între două beții sau ședințe de hașiș, Baudelaire se întâmpla să aștearnă poemele cu care a schimbat fața literaturii franceze.

Așs s-a scurs viața celor doi prin lumea Parisului. Cafenele. redacții, apartamente cu chirie, beții, etc. Împreună aveau o apariție insolită – ceea ce Baudelaire chiar își dorea. Nu îi plăcea să treacă neobservat. Dar anii au trecut, farmecul iubitei s-a diminuat. S-a îngrășat, pielea ei și-a pierdut strălucirea…Caracterul ei a devenit tot mai greu de suportat. Scenele erau tot mai frecvente. Nefericirile l-au adus pe Baudelaire în pragul sinuciderii, dar tentativa sa e eșuat. La zece ani de când au făcut cunoștință, poetul își anunță mama într-o scrisoare că își părăsește amanta. Motive? Pentru că nu o mai suporta, pentru că șarmul ei s-a șters, pentru că îl înșela cu cine se nimerea… Își face o problemă pentru viitorul ei și se gândește să îi lase o sumă de bani să aibă din ce trăi. Firește, îi cere mamei, care îi satisfăcea de obicei asemenea cereri. Viața celor doi iubiți ia o întorsătură neașteptată când Jeanna Duval cade bolnavă…Este pe jumătate paralizată, Baudalaire – deși erau despărțiți – trimite o sumă de bani să îi acopere costurile internării în spital. Nu era simplu, era hăituit de creditori, avea datorii pretutindeni, nu știa de la cine să se mai împrumute. În plus încerca de ceva vreme să găseasca o înlocuitoare turbulentei lui amante pe care ajunsese să o deteste… Sufletește, era cât se poate de încurcat.

Desparțirea lor durează 2 ani. La finele acestui interval cei doi locuiesc iar împreună. Până când el fuge de acasă, nemaiputând suporta prezența zilnică în apartament a unui pretins frate, mulatru ca și ea, care se instalase la ei. A descoperit că nu îi era frate, ci amant. Lucrurile degenerează. De aici încolo trăiesc mai mult separat. Apar totuți perioade când sunt iar împreună, spre exasperarea mamei sale – devenită d-na ministru plenipotențiar (ambasador) la Constantinopole si Madrid. Cert, nu pot trăi unul fără celălalt în ciuda a tot ce se petrece urât între ei. Baudelaire nu mai poate suporta viața pariziană unde nu își găsise recunoașterea decât ca traducător al lui Edgar Allan Poe și unde a fost silit să se retragă din cursa pentru un fotoliu în Academie. A contat și amintirea procesului scandalos în care a fost condamnat la plata unei amenzi pentru volumul iconoclast „Fleurs de mal”(1857). În același an generalul Aupick moare și este înmormântat în cimitirul Montparnasse, unde - zece ani mai târziu - își va găsi și el loc de odihnă veșnică. Se părea că legăturile cu mama -odată rivalul mort - se vor intări. Dar lucrurile nu merg exact asa. Ea părăsește Parisul și se instalează la Honfleur în Normandia unde are o casă pe malul mării. Aici va poposi și el uneori. Preferă să se refugieze la Bruxelles. Avea de gând să facă ce nu i-a reușit la Paris. Vrea să se bucure de glorie, să fie recunoscut, să câștige bani cu care să-si plătească datoriile. Parisul este o etapă încheiată. Aici suferise toate deziluziile, amărăciunile, eșecurile și deznădejdile.

La Bruxelles îl ajunge sifilisul dobândit în tinerețe ajuns în faza finală. E tot mai confuz, ia pastile pe bază de opium, are nevralgii și vomită… Suferă mai multe atacuri. Starea sănătății lui se înrăutățește vizibil. Medicii sunt sceptici privind vindecarea lui. Constată paralizia (sindrom tipic la sifilisul terțiar). Baudelaire nu mai reacționeaza la stimuli, creierul nu mai funcționeaza. Nu recunoaște pesoanele din jur. Este mutat de la hotel la un spital. Doamna Aupick este anunțată la Honfleur și vine la Bruxelles. În spital descoperă că fiul ei devenise un cadavru viu cu ochi ficși. Nu se poate mișca, a înțepenit și nu poate rosti două vorbe cu sens. Răspunde cu NU la orice este întrebat. Asta amintește vag că fusese un rebel. Doamna Aupick hotărăște sa-și ducă fiul la Paris, unde îl poate îngriji mai bine. La Paris, camera de spital devine repede loc de pelerinaj. Este vizitat de multe celebrități – scriitori, artiști plastici, critici literari, gazetari, editori. Dar poetul este total absent și nu mai părăsește camera… La 31 august 1867, ora 11 dimineata, (are doar 47 de ani) agonia lui se sfârșește. Este înmormântat la cimitirul Montparrnase la 2 septembrie, încojurat de ultimii fideli.

Mama sa Caroline d’Aupick - atât de iubită de el - se stinge neconsolată 4 ani mai târziu, 1871 la Honfleur. Nu se cunosc împrejurările și data morții amantei de o viață – Jeanne Duval. O mărturie a lui Felix Nadal spune că ar fi zărit-o câțiva anui mai târziu de la moartea poetului pe un bulevard, mergând în cârje, pe jumătate oarbă…E tot ce se știe despre sfirșitul ei.

$$$

 DRAGOSTEA

Există un sentiment ce stă la baza vieții, care poate învinge timpul și chiar moartea, ce te face să trăiești murind și să mori trăind, ce te ridică în ceruri, dar și te poate arunca în hăuri, poate uni clipa cu eternul, dă putere, dar duce și la durere...

Acest sentiment înseamna viață. Nu-mi pot închipui ce ar fi dacă nu ar exista acest sentiment.

Dragostea. Ce vă vine în minte cand auziți acest cuvânt? Este un iubit sau o iubită, un soț sau o soție sau dragostea de părinți, soră sau frate? Poate vă gânditi la un prieten, în care poti avea încredere întotdeauna? Dacă am întreba o sută de persoane să dea o definiție dragostei, probabil am primi o sută de răspunsuri diferite.

Subiectul dragostei a fost studiat de filozofi, înfrumusețat de poeți și înălțat de muzicieni de-a lungul secolelor. Necătând la aceasta, oare am rămas noi acum mult mai lămuriți decât am fost? Am priceput noi într-adevăr esența în ceea ce înseamnă dragoste? Din păcate, starea lumii, chiar a societății unde trăim, dovedește cu tărie eșecul complet al nostru față de cum punem în aplicarea practică principiile dragostei.

Se spune că dragostea nu este un produs al ființei umane. Nimeni de pe pământ nu poate să-și revendice dreptul că vreodată a inventat dragostea. Ea nu face parte din potențialul uman. Dragostea nu se poate obține prin transmiterea genelor din părinți la copii, nici prin educație sau maturizare, ea nu se produce de-a lungul anilor de experiență, pe care o persoană ar putea să o aiba. Mulți azi folosesc cuvântul „dragoste” într-un mod nepotrivit. Putem spune că dragostea este un caracter, o atitudine, și poate un produs al voinței sau al educației, un sentiment reciproc. O definiție creștinească a dragostei ne dă o identificare absolută a ei, care este definiția apostolului Ioan. „Dumnezeu este dragoste și cine rămâne în dragoste, rămâne în Dumnezeu și Dumnezeu rămâne în el".

Iar marele Eminescu spunea: „Dacă dragoste nu e, nimic nu e”.

„Brațele dragostei te cuprind cu tot prezentul tău, cu trecutul și viitorul tău", susținea Anoine de Saint - Exupery, și tot el mai zicea „Dragostea pentru o singură femeie, oricât ar fi ea de netoată, trage în balanță mai mult decât Calea Lactee, cu toate stelele ei.” Sebastian-Roch Nicolas de. Chamfort scria, ca „dragostea este ca bolile epidemice. Cu cât te temi mai mult de ele, cu atât ești mai expus."

„Dragostea este istoria vieții femeilor și doar un episod în cea a bărbaților" susținea Madame de Stael.

Napoleon menționa des „în dragoste, victoria bărbatului este fuga”.

Maxime: "Dragostea nu este decat un puct luminos, si cu toate acestea pare ca stapaneste timpul." B. Constant

"Dragostea nu priveste cu ochii, dar cu sufletul." W. Shakespeare

"Dragostea e unica pasiune, care se plateste cu o moneda fabricata de ea insasi." Stendhal

"Dragostea este credinta, ea este religia fericirii terestre." A. de Musset

Si maxima zilei de astazi: "Dragostea este lumina acestei lumi, ea o strabate si o umple." E. si J. de Goncourt. (Vasile Sofronie, doctor in medicina)

IOAN GHERGHINA - GÂNDURI LA APUS (Vol 2)

*†*

 VIAȚA ȘI OPERA LUI NICOLAE IORGA

1871 În noaptea de 5/6 iunie se naşte la Botoşani Nicolae Iorga, fiu al avocatului Nicu Iorga şi al Zulniei, născută Drăghici.

1873 Se naşte al doilea fiu al lui Nicu Iorga, George.

1876 Moare avocatul Nicu Iorga, în vârstă de 39 de ani. Primul său fiu este un copil precoce; a învăţat să scrie şi să citească şi, la cinci ani, citeşte toate cărţile în franceză din biblioteca mamei sale.

1877 Prima lectură istorică a lui N. Iorga: cronicile Moldovei în ediţia Kogălniceanu.

Zulnia Iorga îşi înscrie băiatul la şcoala Marchian din Botoşani.

1881 Nicolae Iorga termină cursul primar şi se înscrie la liceul din Botoşani.

1883 Pentru a contribui la întreţinerea familiei, N. Iorga începe să dea meditaţii unor colegi de aceeaşi vârstă. Zulnia Iorga îşi creşte copiii făcând croitorie şi publicând câte o traducere din franceză prin revistele locale.

1884 N. Iorga îşi tipăreşte primul articol de politică externă, Germania lui Bismarck, în gazeta Românul a lui Manole Arghiropol.

1886 Eliminat pentru o vină imaginară din liceul de la Botoşani, elevul Iorga se înscrie ca intern la liceul din Iaşi. Aici, împreună cu colegii săi, se iniţiază în poezia lui Eminescu.

1887 Ca să-şi câştige existenţa, adolescentul se angajează ca pedagog la internatul particular al profesorului Drăghici. Îşi găseşte totuşi timp ca să se perfecţioneze în latină şi elină, limbi în care citeşte fără dificultăţi orice text.

1888 Elevul N. Iorga frecventează cercul socialist din Iaşi: „La 17 ani ceteam Capitalul lui Marx, făceam conferinţe despre dânsul şi împărţeam numere din Revista socială şi extrase din numerele ei…”

În ajunul Paştelui este din nou eliminat din liceu pentru acte de independenţă şi răzvrătire. Profesorul V. Burlă, director al liceului, îl recheamă la examene, pe care absolventul le ia cu brio, fără a primi însă distincţiile ce i se cuveneau. Toamna, Nicolae Iorga îşi ia bacalaureatul în litere şi stiinţe, în faţa unei comisii sub preşedinţia rectorului N. Culianu, apoi se înscrie la Facultatea de litere a Universităţii din Iaşi, secţia istorico-literară.

1889 În pragul anului al doilea, studentul Iorga cere aprobarea să-şi dea licenţa înainte de sfârşitul celor trei ani de facultate. Motivează cererea prin starea precară a sănătăţii sale. Cererea îi e sprijinită de A. D. Xenopol, care va scrie: „admirasem mult întinsele cunoştinţe ce le poseda încă de pe băncile şcoalei”. Deşi unii profesori se opun (printre ei, Aron Densuşianu), cererea studentului este aprobată de minister. Pentru a obţine absolvirea, N. Iorga îşi luase în sesiunea de vară 11 examene, iar în aceea de toamnă, 16 !

În decembrie, absolventul îşi a examenul de licenţă obţinând calificativul „magna cum laude”. La examen a participat un numeros public. A. D. Xenopol organizează un banchet, pentru a-l sărbători pe „minunea de om ce aveam înainte”. Ziarele consemnează cu uimire această sărbătorire cu totul neobisnuită. Proaspătul licenţiat cere postul de profesor suplinitor la liceul din Focşani, pentru limba română sau latină. „Ştie foarte bine limbile clasice, cunoaşte franceza, spaniola şi italiana, mai puţin germana, cu care însă se ocupă.” (Ştefan G. Vîrgolici). Va mai învăţa limbile engleză, portugheză, daneză şi suedeză. Xenopol, Vîrgolici, Iacob Negruzzi sunt impresionaţi de înfăţişarea tânărului istovit de efort, care e şi foarte sărac, şi-l determină pe decanul I. Caragiani să solicite pentru protejatul lor o bursă. Propunerea decanului notează că licenţiatul a dat dovezi de o inteligenţă şi un talent fără seamăn”.

În cursul acestui an şi al celui următor, Iorga colaborează intens la revista ieşeană Arhiva, cu studii istorice, articole şi recenzii literare.

1890 Primind bursa, N. Iorga pleacă în Italia. Spre sfârşitul anului e la Paris, unde va urma cursurile Şcolii de înalte studii (Ecole des Hautes Etudes).

1892 În continuarea „vagabondajului său intelectual”, N. Iorga se află la Paris. În ianuarie, Gherea îi solicită colaborarea pentru noua sa revistă de literatură şi ştiinţă; articolele primite i se par criticului „prea savante”.

De la 17 aprilie, N. Iorga e considerat în concediu de studii, dar bursa i se trimite abia în octombrie. Până atunci este sprijinit materialiceşte de junimistul Vasile Tassu, cu a cărui fiică Maria, tânărul era căsătorit.

1893 La Iaşi librăriile pun în vânzare prima carte a lui Iorga: Schiţe din literatura românească (2 vol., al doilea în 1894), cuprinzind articolele publicate în Revista nouă, Arhiva, Convorbiri literare, Lupta etc. După un popas la Berlin, N. Iorga trece la Leipzig, unde îşi ia doctoratul cu teza Thomas III marchiz de Saluces. Studiu istoric şi literar cu o introducere asupra politicii predecesorilor săi şi cu un adaus de text.

1894 Întors în ţară N. Iorga nu acceptă funcţia de profesor de liceu la Ploieşti, unde fusese numit, şi se prezintă la concursul pentru catedra de istorie medie şi modernă de la Universitatea din Bucureşti. Juriul din Iaşi îi acordă o medie puţin mai mare decât a celorlalţi doi concurenţi. Ca atare, este însărcinat să suplinească respectiva catedră. 1 noiembrie Îşi ţine lecţia de deschidere Despre concepţia actuală a istoriei şi geneza ei.

1895 15 ianuarie 0 conferinţă cu subiect istoric expusă la Ateneu inaugurează activitatea de apreciat conferenţiar a lui N. Iorga. Prezentându-se la un nou concurs, istoricul reuşeşte într-un mod strălucit şi devine profesor universitar titular, fiind confirmat în această funcţie de ministrul Petru Poni. Îşi sintetizează observaţille şi impresiile culese în Italia în volumul Amintiri din Italia. Giosue Carducci. Publică primul volum din culegerea Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor adunate din depozitele de manuscrise ale Apusului.

1896 Pentru o perioadă de aproape trei ani, N. Iorga pleacă din nou în străinătate. În toamnă răscoleşte bibliotecile din Viena şi copiază documente privitoare la istoria românilor. În cadrul publicaţillor institutului Ecole des Hautes Etudes i se tipăreşte ampla lucrare Philippe Mézieres 1327-1405 et la croisade au XIV-e siecle.

1898 Academia Română îl alege membru corespondent.

1899 Tânărul învăţat şi literat îşi manifestă spiritul critic într-o suită de articole cu care colaborează la gazeta bucuresteană L’Indépendance Roumaine şi pe care le adună în volumul Opinions sinceres. La vie intelectuelle des Roumains en 1899. Tipăreşte lucrarea Cronicile muntene. La lecţiile de la Universitate nu-şi cruţă colegii, care se coalizează împotriva lui, cerând sancţiuni disciplinare.

1900 Se desparte de prima soţie.

1901 Căsătorindu-se cu Ecaterina Bogdan, sora slavistului şi istoricului Ion Bogdan, pleacă în străinătate. În martie, soţii Iorga sunt la Veneţia. În aceeaşi lună, Academia Română respinge de la premiere, cu 17 voturi din 26, o lucrare de istorie literară a savantului. Adversarii pe care şi-i făcuse la Universitate îl sancţionau… Apare Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea (2 vol.). Concomitent, Iorga începe publicarea masivei culegeri, în 31 de volume, dintre care ultimul va ieşi de sub tipar în 1916: Studii şi documente cu privire la istoria românilor. Mai tipăreşte, între altele, Istoria lui Mihai Viteazul pentru poporul românesc.

1904 Cu prilejul împlinirii a patru sute de ani de la moartea lui Ştefan cel Mare, N. Iorga depune o intensă activitate publicistică, scriind, între altele, cartea Istoria lui Ştefan cel Mare povestită neamului românesc. Alte volume Pe drumuri depărtate (Note de călătorie), Drumuri şi oraşe din România adună impresiile şi însemnările ştiinţifice ale neobositului drumeţ care a colindat ţara de la un capăt la altul, inclusiv Transilvania. O nouă lucrare de istorie literară: Istoria literaturii religioase a românilor până la 1688.

1905 În iunie, istoricul preia direcţia revistei Sămănătorul, la care colabora mai dinainte. Iorga publică Sate şi mînăstiri din România, Oameni şi fapte din trecutul românesc, Istoria românilor în chipuri şi icoane (3 vol., ultimul în 1906).

1906 În ziua de 13 martie, pentru a manifesta împotriva unui spectacol în limba franceză organizat la Teatrul Naţional de protipendada bucureşteană, profesorul Iorga îşi scoate studenţii în stradă. Au loc incidente. În aprilie, întemeiază publicaţia Neamul românesc care, cu unele întreruperi, va apărea până în 1940. Însoţit de scriitorii din redacţia Sămănătorului, întreprinde prin ţară un turneu de şezători literare. În timpul serbărilor dinastice jubiliare, începe să publice în Neamul românesc o serie de articole în care cere îmbunătăţirea situaţiei ţăranilor. Cu numărul din 22 octombrie, Sămănătorul iese de sub direcţia lui N. Iorga, deoarece, după explicaţiile mai târzii ale foştilor săi colaboratori, directorul se orientase spre transformarea revistei într-o publicaţie personală. Savantul publică, în 2 vol., Neamul românesc din Ardeal şi Ţara Ungurească.

1907 În ianuarie, profesorul îşi creează o revistă proprie, Floarea darurilor, menită a readuce în circulaţie „scrisul românesc cel vechi„. La începutul lunii martie, Iorga ţine conferinţe la Bucureşti întru apărarea ţăranilor obijduiţi. Atitudinea din timpul răscoalei îi aduce lui Iorga acuzaţia de instigator. Evenimentele îl determină să acţioneze mai direct în arena politică. În mai candidează şi este ales deputat al oraşului Iaşi. În iunie îşi tine primul discurs parlamentar, pe care-l dedică problemei ţărăneşti. De aici înainte, marea popularitate pe care şi-a câştigat-o îi asigură mereu prezenţa în parlament. Este ales în comitetul Ligii pentru unitatea culturală a românilor.

1908 În aprilie, istoricul organizează o expoziţie la Iaşi. Începe să scoată Neamul românesc literar. Ales secretar al Ligii culturale, începe să desfăşoare o activitate foarte vie în cadrul asociaţiei, pentru a cărei bibliotecă doneaza 10.000 de cărţi. Împovărat de cheltuielile necesitate de publicaţiile sale şi de nevoile zilnice ale unei familii devenite numeroase, profesorul se hotărăşte să se instaleze la Vălenii de Munte. Prietenii şi admiratorii contribuie cu sume de bani, devenind acţionari ai „tipografiei cooperative” care începe să lucreze în frumosul orăşel, unde Iorga înfiinţează vestita Universitate populară, frecventată şi de numeroşi oaspeţi străini.

1910 Nicolae Iorga înfiinţeaza Partidul Naţionalist-Democrat.

1911 17 mai Rosteşte discursul de recepţie, ca membru activ al Academiei Române: Două concepţii istorice. Răspunsul este citit de A. D. Xenopol. Publică între altele, Cugetări, Mihai Viteazul (Schiţă de poem dramatic), Oameni cari au fost (serie pe care o va relua şi completa mai târziu).

1913 N. Iorga e chemat sub arme, la cerere, dar ataşat serviciului cenzurei.

1914 Împreună cu G. Murgoci şi V. Pîrvan, savantul înfiinţează Institutul de studii sud-est europene.

1917 În refugiu la Iaşi, N. Iorga continua, în condiţii grele, publicarea Neamului românesc, în coloanele căruia, zi de zi, denunţă samavolniciile ocupanţilor, comportarea trădătoare a unor oameni politici şi de cultură români rămaşi la Bucureşti şi mobilizează conştiinţele pentru un nou efort armat. Personalitate politică marcantă, cu audienţă în cercurile conducătoare, stăruie pentru o lege a exproprierii în favoarea ţăranilor; redactează textul unei proclamaţii în acest sens.

1918 Savantul se află la Bucureşti, unde s-a întors după retragerea armatelor germane.

1919 Ales deputat, va fi preşedintele celei dintâi Camere, în care vor fi reprezentaţi cetăţenii din toate provinciile româneşti eliberate (1920).

1921 În iunie, N. Iorga este sărbătorit cu prilejul împlinirii a 50 de ani. Cu colaborarea unor oameni de ştiinţă şi scriitori apare volumul Lui Nicolae Iorga – Omagiu.

1921-1931 Nicolae Iorga publică numeroase volume.

1931 În aprilie se constituie un guvern Iorga-Argetoianu, în care cel dintâi are şi portofoliul instrucţiunii publice.

1932 În iunie, măcinat de contradicţii interne şi asaltat de partidele concurente, guvernul Iorga-Argetoianu este obligat să se retragă.

1936 N. Iorga tipăreşte începutul lucrării sale capitale Istoria românilor. Începe un ciclu de conferinţe la radio, pe care le va publica sub titlul Sfaturi pe întunerec. 1936-1938.

1940 La 27 noiembrie, profesorul este scos din casă de un grup de legionari şi pornit spre Bucureşti. În apropiere de Ploieşti, la marginea pădurii Strejnicul, este asasinat, iar corpul străpuns de gloanţe e părăsit acolo.

*****

sursa: 

Nicolae Iorga, Oameni cari au fost, Editura pentru Literatură, 1967