$$$

 GEORGE ARION

ARION, George (5.IV.1946, Tecuci), poet, prozator, gazetar şi eseist. Este fiul lui Gheorghe Arion, profesor, şi al Aglaiei Arion (n. Motaş), învăţătoare. Urmează liceul la Bucureşti, absolvindu-l în 1964 şi apoi Facultatea de Filologie a Universităţii din acelaşi oraş (1965-1970). Debutează cu versuri în revista „Contemporanul” (1966), prima lui carte, Copiii lăsaţi singuri, apărută în 1979, cuprinzând tot poezii. Colaborează la „România literară”, „Contemporanul”, „Vatra”, „Suplimentul literar-artistic al «Scânteii tineretului»”. Din 1974 este redactor la revista „Flacăra”, secţia cultură; în 1990 devine director al publicaţiilor „Flacăra”.

Deşi a debutat ca poet — lirică de gesticulaţie adolescentină, salvând excesele de gravitate prin fibra autoironică —, Arion reprezintă întâi de toate un câştig pentru publicistică: nu doar cei peste douăzeci de ani la „Flacăra”, dar în special trei volume de Interviuri, apărute între 1979 şi 1987, modelul fiind Adrian Păunescu, l-au impus în lumea literară. Volumul dedicat poeziei lui Alexandru Philippide (1982) încearcă să asocieze stilul publicistic cu istoria literară. Linie curmată, din păcate.

Se pare însă că adevărata vocaţie a lui Arion este romanul poliţist. Aici lecţia unor Chase ori Chandler a însemnat foarte mult. Eroul este un amestec de Sam Spade şi Marlowe, superman flegmatic şi Don Juan pe cât de păgubos, pe atât de invincibil. Cu certe calităţi scenaristice (Atac în bibliotecă, 1983, a şi fost ecranizat după 1990), proza poliţistă a lui Arion are toate ingredientele „meseriei”, inclusiv doza de autopersiflare prin care faptele cele mai dure devin un plăcut decor compensator pentru bovarismele lectorului român. Pitoresc, jocul ironiei cu autoironia dublează eficient natura ludică (şi uneori chiar parodică) a intrigii poliţiste. Contextele occidentale în care se plasează de regulă acţiunea, alura asumată de narator — un James Bond omnidotat — şi desele trimiteri subtextuale la vârfurile de ieri şi de azi ale genului, de la Agatha Christie la SAS-uri, sunt calităţi care ar fi meritat mai multă „atenţie” din partea autorului.

După 1990, de pildă, prozele reunite în Nesfârşita zi de ieri (1997) trag mai mult spre tradiţia gogoliană, către Ilf şi Petrov, cu angajaţi ai SRI, pretinse comploturi vizând asasinarea regelui Mihai ş.a.m.d., în bufonade spionistice şi pseudotensiuni carnavaleşti, nu fără puseuri către şarja politică şi satira socială la adresa tranziţiei postceauşiste a României. Dacă Arion are dreptate când afirmă, în prefaţa antologiei lirice Traversarea (1997), că „paginile din această carte nu-mi aparţin. Ele au fost scrise de un tânăr student căruia îi plăcea să zăbovească prin biblioteci”, nu este mai puţin adevărat că publicistica pe teme sociopolitice din Viaţa sub un preşedinte de regat (1997), dar mai ales excelenta idee de a-şi reuni sutele de interviuri cu personalităţi ale vieţii culturale, realizate între 1975 şi 1999, sub titlul O istorie a societăţii româneşti contemporane în interviuri, întregesc cu adevărat personalitatea autorului.

SCRIERI: 

Copiii lăsaţi singuri, Craiova, 1979; Interviuri, Bucureşti, I-III, 1979-1987; Amintiri din cetatea nimănui, Bucureşti, 1980; Alexandru Philippide sau Drama unicităţii. încercare de portret interior, Bucureşti, 1982; Atac în bibliotecă, Bucureşti 1983; Profesionistul. Ţintă în mişcare, Bucureşti, 1985; Trucaj, Bucureşti, 1986; Pe ce picior dansaţi?, Bucureşti, 1991; Misterul din fotografie, Bucureşti, 1991; Crimele din Barintown, Bucureşti, 1995; Pentru că în viaţa aceasta, Bucureşti, 1997; Traversarea, Bucureşti, 1997; Viaţa sub un preşedinte de regat, Bucureşti, 1997; Nesfârşita zi de ieri, Bucureşti, 1997; O istorie a societăţii româneşti contemporane în interviuri, I—II, Bucureşti, 1999; Cameleonul, Bucureşti, 2001; Detectiv fără voie, Bucureşti, 2001; Anchetele unui detectiv singur, Bucureşti, 2003; Spioni în arşiţă, Bucureşti, 2003.

*****

sursa: Dicţionarul general al literaturii române, vol. I, (A-B), 2004, Editura Univers Enciclopedic, pag. 247-248