***

 De vreo 4 ani de zile, de când sunt vânzătoare la alimentara din cartierul nostru, zi de zi nea Petre vine dimineața la prima oră după pâine... când am aflat ce a pățit săracul, nu mi-a venit să cred.

Era într-o luni dimineața, pe la șase și jumătate. Afară încă era întuneric, dar eu deja deschisesem magazinul. Pâinea proaspătă abia sosise, iar mirosul ei cald umpluse micul spațiu al alimentarei. Ca în fiecare zi, aranjam rafturile și așteptam primul client care, știam bine, va fi nea Petre.

Nea Petre, un bătrân de vreo 78 de ani, cu părul alb ca neaua și spatele ușor încovoiat, venea zilnic după o pâine mică și, uneori, după un pachet de unt sau o bucată de brânză. Niciodată nu cumpăra mai mult, iar suma era mereu calculată cu precizie. Un leu în plus sau în minus îl făcea să-și verifice banii de două ori.

În acea dimineață, însă, nea Petre nu a apărut la ora obișnuită. Nici la șapte, nici la opt. Abia pe la nouă, când magazinul se umpluse deja cu mămici grăbite să cumpere ceva pentru pachetul de prânz al copiilor și cu pensionari veniți după cumpărăturile de zi cu zi, a intrat nea Petre.

Era diferit. Nu doar că întârziase, dar părea mai încovoiat, mai obosit. Ochii lui albaștri, de obicei vioi și curioși, erau umbriți de o tristețe pe care n-o mai văzusem la el.

"Nea Petre, ce s-a întâmplat?" l-am întrebat în timp ce-i întindeam, din reflex, pâinea mică pe care o cumpăra mereu.

A luat-o în mâinile lui noduroase, apoi a clătinat din cap și a pus-o înapoi pe tejghea.

"Nu pot s-o iau, fata mea," a zis el încet. "Nu mi-a venit pensia."

La început am crezut că e o problemă temporară - poate factorul poștal nu ajunsese încă la el, poate era vreo întârziere la bancă. Dar apoi mi-a explicat, cu voce tremurândă:

"S-a încurcat ceva la dosarul meu. Zice că nu mai figurez ca având anii de muncă. Că trebuie să aduc hârtii de la fabrică unde am lucrat. Dar fabrica aia nu mai există de douăzeci de ani!"

Stătea acolo, în fața tejghelei, cu ochii în pământ, rușinat că trebuie să-mi spună toate astea. Un om care muncise toată viața lui - mai întâi la fabrică, apoi ca paznic, apoi ce mai găsise - ajunsese la bătrânețe să nu poată cumpăra nici măcar o pâine.

"Luați pâinea, nea Petre," i-am spus, împingând-o spre el. "Mi-o dați înapoi când vă vine pensia."

A clătinat din cap, dârz. "Nu iau de pomană, fata mea. Am muncit toată viața."

"Nu e pomană. E pe datorie. Uite, facem un caiet." Am luat un carnețel din sertar și am notat data și suma. "Când vă vine pensia, achitați. Simplu."

A ezitat, dar foamea și bunul simț au învins mândria. A luat pâinea, mi-a mulțumit cu ochii umezi și a plecat.

A doua zi a revenit. De data asta, părea și mai frânt. "Cică trebuie să merg la București, la arhivă. Dar cum să merg eu acolo? Cu ce bani? Plus că abia mă țin picioarele..."

L-am lăsat să-și descarce sufletul. Apoi, în loc să notez în carnețel doar pâinea, am adăugat un litru de lapte, niște brânză și câteva roșii. "Trebuie să mâncați bine, nea Petre, ca să aveți putere să luptați cu sistemul."

Lumea era altfel pe vremuri, când vecinii se ajutau între ei și fiecare mai avea grijă de câte un bătrân de pe scară. Acum, toți sunt grăbiți, ocupați cu telefoanele lor, cu viețile lor. Cine mai are timp să observe că un bătrân nu mai poate cumpăra pâine?

În zilele următoare, am început să-i pun deoparte ce rămânea nevândut la sfârșitul zilei - câte un iaurt aproape de expirare, o conservă cu o mică lovitură, o legumă cu un colț veștejit. Lucruri pe care oricum le-aș fi dus acasă sau le-aș fi aruncat. Pentru el, însă, făceau diferența între a mânca și a nu mânca.

Când șefa mea a observat carnețelul cu datoria lui nea Petre, care crescuse deja la vreo 200 de lei, m-a avertizat: "Dacă nu plătește, îți rețin din salariu."

Am încuviințat, știind că propriul meu buget era la limită. Cu doi copii de crescut și un soț cu salariul minim, fiecare leu conta pentru noi. Dar cum să nu-l ajut pe nea Petre? Cum să stau să vând pâine toată ziua și să știu că el, la două străzi distanță, nu are ce pune pe masă?

Într-o seară, după ce am închis magazinul, am trecut pe la el acasă. Locuia într-un apartament mic, cu două camere, într-un bloc vechi de pe strada Cireșilor. Mi-a deschis surprins, jenat că îl văd în halatul lui uzat și în papucii peticiți.

"Am venit să vă ajut cu actele," i-am spus simplu.

Oare câți dintre noi ar opri totul din viața personală pentru a ajuta un bătrân pe care abia îl cunosc? Câți ar avea răbdarea să răsfoiască dosare îngălbenite de vreme, să caute adeverințe, să completeze formulare complicate?

În următoarele săptămâni, după ce terminam tura la magazin, mergeam la nea Petre. Am sunat la toți foștii lui colegi pe care i-am putut găsi. Am mers la arhiva orașului. Am făcut cozi interminabile la Casa de Pensii. Am completat formulare până mi s-au învinețit degetele.

Între timp, datoria lui la magazin creștea. 300 de lei. 400. 500. Șefa mea devenea tot mai nerăbdătoare. "Dacă până la sfârșitul lunii nu plătește, îți reții din salariu," mi-a spus sec.

Nu i-am spus soțului meu despre asta. Știam că ar fi fost îngrijorat, că ar fi insistat să mă opresc. Aveam oricum facturile de utilități restante și o rată la bancă pentru laptopul copilului cel mare, care începuse facultatea. Dar ceva îmi spunea că trebuie să continui.

În tot acest timp, nea Petre devenea din ce în ce mai vioi. Poate era doar impresia mea, dar părea că spatele i se îndreaptă puțin, că ochii i se luminează. Nu mai avea privirea aceea de animal hăituit, de om care și-a pierdut demnitatea odată cu pensia.

După aproape două luni de alergătură, într-o joi ploioasă, am primit telefon de la Casa de Pensii. Dosarul fusese rezolvat. Se recunoscuseră anii lui de muncă. Urma să primească nu doar pensia curentă, ci și cele două luni restante.

Când i-am dat vestea, nea Petre a plâns. Nu am mai văzut niciodată un bărbat de vârsta lui plângând așa. M-a îmbrățișat strâns, cu puterea pe care nu credeam că o mai are.

"De ce ai făcut toate astea pentru mine, fata mea?" m-a întrebat, ștergându-și lacrimile cu dosul palmei.

Te-ai întrebat vreodată ce simt bătrânii noștri când se lovesc de un sistem care pare să-i fi uitat, care le tratează viețile și contribuțiile de decenii ca pe niște cifre într-un tabel? Cum ar fi dacă fiecare dintre noi ar întinde o mână când vede un bătrân în nevoie?

"Pentru că asta ar fi făcut oricine," i-am răspuns, deși știam că nu e adevărat.

Când și-a primit prima pensie, nea Petre a venit direct la magazin. A pus pe tejghea suma exactă a datoriei lui - 674 de lei. Apoi, spre surprinderea mea, a adăugat încă 200 de lei.

"Pentru bunătatea ta," a spus el simplu. "Să iei ceva frumos pentru copii."

I-am spus că nu pot accepta, dar a insistat. "Am muncit toată viața, fata mea. Știu ce înseamnă să primești plata pentru munca ta."

Cu banii aceia, am plătit factura de curent care era deja în preaviz de deconectare.

Azi, nea Petre vine în continuare în fiecare dimineață la alimentară. Cumpără aceeași pâine mică, uneori un pachet de unt, o bucată de brânză. Dar acum mai cumpără și câte o ciocolată pentru băiatul meu cel mic sau o prăjitură pentru cel mare. Și uneori, când nu e nimeni în magazin, îmi povestește despre soția lui care nu mai e, despre copiii plecați în străinătate care rareori mai sună, despre viața lui ca muncitor într-o fabrică ce doar în amintirile lui mai există.

Iar eu îl ascult. Pentru că uneori, asta e tot ce putem face unii pentru alții: să fim prezenți, să ascultăm, să întindem o mână când sistemul ne întoarce spatele.

Nu știu dacă povestea mea și a lui nea Petre e una specială. Poate sunt mii de vânzătoare care ajută mii de bătrâni în fiecare zi. Dar mi-ar plăcea să cred că gesturile simple de bunătate, de la om la om, mai pot face diferența într-o lume care devine tot mai rece, tot mai grăbită, tot mai indiferentă.

Pentru că la sfârșitul zilei, când sting lumina magazinului și întorc plăcuța cu "Închis", știu că fac mult mai mult decât să vând pâine și lactate. Ofer un pic de demnitate unui om care a construit lumea în care trăim și care merită, măcar la bătrânețe, să nu fie uitat.