$$$

 La cinci dimineața, când restul satului încă doarme sub plapuma zorilor, eu deja aprind focul în soba din bucătărie.

"Ioanaaaa," strig încet spre camera din spate. "E timpul să ne trezim, fetița bunicii."

Nepoata mea de zece ani mormăie ceva neinteligibil și se întoarce pe partea cealaltă. O înțeleg. Niciun copil nu ar trebui să se trezească la ora asta, dar nu am de ales. Fiica mea, Alina, e plecată de trei ani în Spania. "Doar pentru câteva luni, mamă," mi-a spus la plecare. Câteva luni s-au transformat în ani, iar eu am rămas să cresc singură pe Ioana, din cei 640 de lei ajutor social și ce mai trimite Alina când poate.

"Bunico, e prea devreme," protestează Ioana, apărând în pragul ușii cu părul ciufulit și ochii încă lipiți de somn.

"Știu, scumpa mea, dar trebuie să ajungem primele la primărie să luăm sectorul central. Dacă întârziem, ne dă iar zona de lângă cimitir, și acolo e mai mult de muncă."

Dimineața noastră se desfășoară după un ritual bine stabilit. Un ceai fierbinte pentru amândouă, o felie de pâine cu margarină pentru Ioana. Eu nu mănânc dimineața, îi spun că nu mi-e foame, deși stomacul meu protestează. Ceaiul cald e suficient. Pun în ghiozdanul Ioanei pachetul pentru școală - un sandviș și un măr - și hainele de schimb. La șapte începe școala, dar până atunci, Ioana mă ajută la munca pentru ajutorul social.

La șase fără un sfert, întâlnim în fața primăriei pe celelalte femei care, ca și mine, beneficiază de venitul minim garantat. Suntem vreo douăsprezece în total, majoritatea trecute de cincizeci de ani, cu mâini aspre și spinări încovoiate de muncă. Pentru a primi cei 640 de lei lunar, fiecare dintre noi trebuie să presteze câteva zile de muncă în folosul comunității.

"Iar ai adus-o pe cea mică?" mă întreabă Viorica, o vecină care locuiește două case mai încolo de a mea.

"N-am cu cine să o las," răspund, în timp ce viceprimarul împarte sectoarele și uneltele.

Viorica dă din cap înțelegător. Și ea are o fată plecată în Italia, dar nepoții ei sunt mai mari, se descurcă singuri dimineața.

"Doamna Ileana, dumneata și cu Ioana luați zona din fața școlii și străduțele adiacente," ne anunță viceprimarul, un bărbat mereu grăbit, care ne privește de sus, de parcă munca noastră n-ar valora nimic. "Vă rog să fiți atente la șanțuri, s-au plâns oamenii că încă e apă băltită de la ploaia de ieri."

Luăm măturile, lopeților și tomberonul pe roți și pornim spre sectorul nostru. Ioana merge tăcută lângă mine, târându-și picioarele. Are unsprezece ani, ar trebui să se joace, să citească, să viseze - nu să măture străzile comunei la șase dimineața. Dar când veniturile familiei depind de aceste ore de muncă, nu avem de ales.

"Știi," îi spun încurajator, "când eram de vârsta ta, mergeam cu bunica la câmp în fiecare zi. Plecam și mai devreme ca acum."

"Dar ceilalți copii nu trebuie să facă asta," răspunde ea cu înțelepciunea prematură a copiilor care au crescut prea repede. "Andreea vine la școală la șapte și jumătate, direct din pat."

Tac și învârt mătura mai cu spor. Ce pot să-i răspund? Că viața e nedreaptă? Că unii se nasc în familii unde ambii părinți au joburi bine plătite, iar alții - ca noi - trebuie să lupte pentru fiecare bucățică de pâine? Că mama ei a plecat să le asigure un viitor mai bun amândurora, dar că banii trimiși abia ajung pentru strictul necesar?

În jurul orei șase și jumătate, când lumina dimineții începe să coloreze casele din sat, strada principală e deja curată. Frunzele căzute, hârtiile aruncate, toate sunt adunate în tomberonul nostru. Ioana mătură conștiincios trotuarul din fața școlii, în timp ce eu curăț șanțul. Mâinile ei sunt mici, dar știu deja ce înseamnă munca.

"Pentru ce cheltuiești banii de la primărie, bunico?" mă întreabă ea brusc.

Întrebarea mă ia prin surprindere. Nu vorbim niciodată despre bani în fața ei. Încerc să o protejez de grijile adulților.

"Păi, pentru mâncare, pentru hainele tale de școală, pentru lemne când vine iarna," răspund, evitând să-i spun că uneori trebuie să aleg între a cumpăra medicamente pentru tensiunea mea și a-i lua ei rechizite pentru școală. "Dar nu-ți face tu griji pentru asta. Mama trimite și ea când poate."

Doar cei care au crescut copii în România rurală a ultimilor treizeci de ani pot înțelege cu adevărat ce înseamnă să fii prins între două lumi. Prea tânăr pentru a te pensiona, prea bătrân pentru a începe o nouă viață în altă parte. Cu copiii plecați departe și nepoții lăsați în grijă, cu un sistem de ajutor social care îți oferă doar strictul necesar în schimbul muncii fizice.

La șapte fără zece, terminăm sectorul nostru. Ioana își șterge mâinile pe pantalonii de trening și își ia ghiozdanul.

"Pot să merg singură, bunico. Ai terminat și tu?"

"Mai am puțin de curățat aici în șanț. Tu du-te, să nu întârzii. Ai luat pachetul de mâncare?"

Dă din cap și mă sărută grăbită pe obraz. O urmăresc cu privirea cum aleargă spre poarta școlii, unde câțiva copii s-au adunat deja. E îmbrăcată curat, cu haine peticite, dar îngrijite. Nimeni nu trebuie să ghicească din înfățișarea ei cât de greu ne este uneori.

Când nu mai e în raza mea vizuală, îmi permit să mă așez pentru un moment pe bordură. Spatele mă doare, o durere surdă care nu mai dispare niciodată complet. La patruzeci și cinci de ani, după o viață de muncă la CAP și apoi la fabrica de confecții (închisă acum zece ani), corpul meu protestează zilnic. Dar nu am timp de dureri. Încă două ore de curățenie, apoi treburi în gospodărie, apoi iar la școală să o iau pe Ioana.

Viceprimarul trece cu mașina primăriei să verifice cum am lucrat. Cobșoară geamul și se uită critic la strada proaspăt măturată.

"Colo, sub gard, ați lăsat niște frunze," comentează el, fără să coboare din mașină.

Mă ridic fără să comentez și merg să curăț și colțul indicat. Nu pot risca să-mi pierd ajutorul social pentru câteva frunze. Orgoliul e un lux pe care nu mi-l permit.

Pe la nouă, terminăm toate și predăm uneltele la primărie. Femeile se împrăștie spre casele lor, obosite dar ușurate că au bifat încă o zi din cele necesare pentru a primi ajutorul. Eu mă îndrept spre casă, unde mă așteaptă rufele de spălat și o curte de măturart.

"Iar ați adus copilul la muncă," îmi spune în treacăt doamna de la asistență socială, când trecem pe lângă biroul ei. "Nu e legal, știți asta."

"N-am cu cine să o las așa devreme," răspund, simțind cum mi se urcă sângele la cap. "Fiica mea e în Spania, n-am vecini care să poată sta cu ea."

Femeia ridică din umeri și își continuă drumul. Pentru ea, suntem doar niște dosare, niște numere. Nu înțelege și probabil nici nu vrea să înțeleagă cum e să crești singură un copil, din venitul minim garantat, într-un sat unde oportunitățile de muncă sunt aproape inexistente.

În fiecare seară, când Ioana adoarme, îmi permit câteva momente de slăbiciune. Plâng încet, să nu mă audă, mă rog ca Alina să se întoarcă, mă întreb dacă fac destul pentru nepoata mea. Îi ofer suficientă stabilitate emoțională? Va suferi pe termen lung din cauza absenței mamei ei? Va reuși să spargă acest ciclu de sărăcie în care ne aflăm?

În nopțile când durerea din spate e prea mare și grijile prea apăsătoare, scot de sub saltea un caiet vechi. Acolo țin toate chitanțele pentru banii trimiși de Alina, toate calculele pentru cheltuielile lunare, toate scrisorile primite de la ea. Și un plic special, unde pun deoparte puținul care rămâne după ce acoperim strictul necesar. Sunt bani pentru viitorul Ioanei, pentru ca ea să poată merge la liceu în oraș, poate chiar la facultate. Pentru ca ea să nu trebuiască niciodată să măture străzi la șase dimineața pentru 640 de lei pe lună.

Nu mai sunt ca pe vremuri comunitățile rurale. Cei care ar putea ajuta sunt plecați, rămân doar bătrânii și familiile care, ca a noastră, trăiesc de pe o zi pe alta. Satul nostru se golește an de an. Școala care avea cândva peste trei sute de elevi acum abia strânge optzeci. Case părăsite, grădini pline de buruieni, vieți întrerupte de plecarea spre un Vest care promite mai mult decât simpla supraviețuire.

În fiecare duminică, Ioana vorbește cu mama ei pe video. Douăzeci de minute de emoții comprimate, de întrebări nespuse, de lacrimi reținute. Alina arată obosită mereu, dar zâmbește și promite că "la anul sigur vin acasă". Anul trecut a reușit să vină doar pentru trei zile, la Paște. Ioana a dormit lipită de ea, refuzând să o lase din brațe chiar și pentru o clipă.

"Vezi ce mare s-a făcut?" i-am spus atunci fiicei mele. "E cât tine aproape."

"Da, mamă. Mulțumesc că ai grijă de ea. Când strâng destui bani, vă iau pe amândouă acolo."

Niciuna nu am crezut cu adevărat această promisiune. Amândouă știm cât de greu e să obții actele necesare, cât costă viața în Spania, cât de complicat ar fi pentru mine, la vârsta mea, să încep o nouă viață acolo. Dar ne-am prefăcut că e posibil, pentru că speranța e singurul lucru care nu costă nimic.

Zilele noastre curg una după alta, marcate de același ritual. Trezirea în zori, curățenia străzilor, școala, treburile gospodărești. Dar în ciuda dificultăților, am reușit să creăm o viață stabilă pentru Ioana. Are mereu de mâncare, haine curate, cărți pentru școală. Și, mai presus de toate, știe că e iubită - de mine, aici, și de mama ei, departe.

Într-o seară, în timp ce spălam vasele, Ioana a venit lângă mine cu un desen în mână.

"Uite, bunico, am desenat familia noastră pentru școală."

În desen eram noi trei - ea, eu și Alina - ținându-ne de mâini în fața casei noastre. Alina era desenată mai mare decât în realitate, probabil din amintirile Ioanei de când era mai mică. Eu eram desenată cu părul complet gri, deși încă mai am fire negre. Și casa... casa era colorată în culori vii, cu flori la ferestre și un soare zâmbitor deasupra, nimic din aspectul ei real, uzat de timp și sărăcie.

"E foarte frumos," i-am spus, înghițindu-mi nodul din gât. "Ce scrie acolo jos?"

"Familia mea. Bunica este eroul meu pentru că are grijă de mine și muncește din greu pentru noi."

În acea noapte, am plâns mai mult ca de obicei, dar nu de tristețe. Ci pentru că, în ciuda tuturor greutăților, a tuturor dimineților friguroase când măturam străzile împreună, a tuturor sacrificiilor, nepoata mea mă vedea ca pe un erou, nu ca pe o bătrână care abia se descurcă.

Mâine, la cinci dimineața, ne vom trezi din nou. Vom bea ceaiul în liniște, vom lua măturile și vom porni spre primărie. Vom curăța străzile acestui sat care se golește încet, dar care este încă acasă pentru noi. Și vom continua să sperăm că într-o zi, Alina se va întoarce pentru mai mult de trei zile. Că Ioana va merge la facultate. Că viața, care ne-a dat atâtea provocări, ne va oferi în sfârșit și ceva ușurință.

Până atunci, voi continua să mă trezesc în zori și să mătur străzile. Nu pentru cei 640 de lei, care abia ajung pentru supraviețuire, ci pentru demnitatea de a-ți câștiga pâinea, pentru exemplul pe care i-l dau Ioanei, și pentru că munca, oricât de grea ar fi, te face să te simți om întreg.