$$$

 Dragostea nu cunoaște garduri, dar oamenii au învățat de mii de ani să le construiască

Ileana privea luna din fereastra camerei ei, ascultând vocile ridicate ale părinților care răzbăteau prin ușa închisă. Vorbeau despre ea, despre Alexandru, despre cum "fata lor nu se va mărita niciodată cu un țigan". Cuvântul acesta, aruncat ca o piatră, o făcea să se cutremure de fiecare dată.

"Ți-am zis să nu te mai întâlnești cu el!" tună vocea tatălui ei în camera alăturată. "Ce-o să zică tot satul? Cum o să ne mai uităm în ochii oamenilor?"

Pe masa ei, ascunsă sub caietele de facultate, era o fotografie făcută vara trecută: ea și Alexandru, în lanul de floarea-soarelui de lângă sat. El avea părul negru, ondulat, care îi cădea rebel pe frunte, și ochii aceia căprui în care se pierdea de fiecare dată când îl privea. Nimeni nu văzuse în el ce vedea ea – talentul lui pentru muzică, blândețea cu care mângâia câinii vagabonzi din sat, pasiunea lui pentru cărțile de poezie.

Pentru familia ei, Alexandru era doar "băiatul țiganilor", cel care locuia la marginea satului, în casa cu acoperiș de tablă vopsit în albastru. Nu conta că terminase liceul cu media cea mai mare din generația lui. Nu conta că lucra de la șaisprezece ani ca să-și întrețină familia. Nu conta că vorbea trei limbi străine și că fusese acceptat la facultate cu bursă. Pentru ei, sângele lui era o pată imposibil de șters.

Ileana își amintea perfect ziua în care îl cunoscuse, acum doi ani. Venise să repare acoperișul casei lor, împreună cu tatăl lui. Ea studia în curte pentru admiterea la facultate, cu o grămadă de cărți împrăștiate în jurul ei.

"Ce citești?" o întrebase el, în timp ce-și ștergea mâinile de pantaloni înainte să ia paharul cu apă pe care i-l oferise.

"García Márquez. 'Un veac de singurătate'", răspunsese ea, surprinsă că știa să pronunțe numele autorului când i-l arătase pe coperta cărții.

"Am terminat-o săptămâna trecută", zisese el zâmbind. "E despre cum dragostea poate supraviețui chiar și blestemelelor, nu-i așa?"

Atunci ceva se aprinsese între ei, ceva ce nu putea fi explicat sau înțeles de părinții ei, de sătenii care îi arătau cu degetul când îi vedeau împreună, de rudele care o sfătuiau să-și "găsească un băiat de-al lor".

Cei de vârsta lor nu mai purtau povara acestor prejudecăți atât de puternic. La facultate, nimeni nu ridica sprâncenele când Alexandru venea s-o aștepte după cursuri. Acolo era doar un alt student, respectat pentru inteligența și seriozitatea lui. Dar aici, în satul în care crescuseră amândoi, trecutul și originile erau lanțuri de care nu puteai scăpa.

"Anul viitor terminăm facultatea", îi spusese Alexandru cu o seară înainte. "Putem pleca împreună. La București, la Cluj, oriunde. Acolo nimeni nu va privi în urmă noastră pe stradă."

Plânseseră împreună, pentru că amândoi știau ce însemna asta – să-și părăsească familiile, să taie rădăcinile care, oricât de dureroase, tot îi țineau ancorați în pământul acesta.

Într-o lume ideală, prejudecățile s-ar fi topit în fața iubirii lor. Dar lumea satului românesc nu era una ideală. Era una în care istoria și tradițiile cântăreau mai greu decât sentimentele a două inimi tinere.

Ileana s-a ridicat din pat și a deschis sertarul biroului. A scos plicul pe care i-l dăduse Alexandru – două bilete de tren pentru București, pentru a doua zi. "Nu-mi răspunde acum", îi spusese el. "Gândește-te bine. Știu ce sacrificiu îți cer."

Doar cei care au trăit sub povara judecății unei comunități întregi pot înțelege cu adevărat forța acestei presiuni. E ca și cum ai încerca să respiri cu o piatră pe piept – fiecare gură de aer devine o luptă.

Zgomotul unei pietricele în geam o trezi din gânduri. Ileana se apropie de fereastră. Alexandru aștepta în grădină, ascuns în umbra mărului bătrân. Își puseră un deget la buze, semn să păstreze liniștea, apoi îi făcu semn să coboare.

Cu mișcări încete, ca să nu scârțâie podelele, Ileana își luă haina și ghiozdanul în care pusese câteva lucruri esențiale. Își sărută fotografia de familie de pe noptieră – ea între părinți și fratele ei mai mic, toți zâmbind în fața bisericii de Paști. Scrise repede un bilet și îl lăsă pe pat.

Coborî tiptil scările, evitând trepta a treia care scârțâia mereu. Părinții ei continuau să discute în bucătărie, vocile lor acum mai calme, dar la fel de hotărâte. "Nu ne putem lăsa fata să se arunce în prăpastie", spunea mama. "O să ne mulțumească într-o zi că am oprit-o."

Ușa din spate se deschise fără zgomot. Alecu o aștepta, cu ochii strălucind în întuneric. Se îmbrățișară în tăcere, apoi o luară la fugă prin grădină, spre câmpul din spatele casei.

"Ești sigură?" o întrebă el când ajunseră la marginea satului, unde un prieten îi aștepta cu mașina.

Ileana privi în urmă, spre casă, spre luminile satului care clipeau în noapte. Acolo era tot ce știuse vreodată, toată siguranța și căldura copilăriei ei. Și totuși, acolo era și toată durerea pe care o simțise în ultimii doi ani.

"Plecăm", spuse ea, strângându-i mâna.

Mașina dispăru în noapte, lăsând în urmă norul de praf ridicat de roțile sale.

A doua zi, tot satul vuia de dispariția Ilenei. Părinții ei alertaseră poliția, rudele, vecinii. Când găsiră biletul, mama se prăbuși pe podea, plângând. Tatăl rămase împietrit, cu hârtia tremurând în mâna lui mare, aspră.

"Vă iubesc prea mult ca să vă fac să suferiți văzându-mă fericită cu un om pe care nu-l puteți accepta. Și îl iubesc prea mult pe el ca să-l fac să sufere, încercând să vă conving. Când dragostea și familia te forțează să alegi, orice decizie e o rană. Sper că într-o zi veți înțelege."

Zilele se transformară în săptămâni, săptămânile în luni. Ileana și Alexandru se stabiliră la București. Ea termină facultatea de medicină, el pe cea de inginerie. Își găsiră slujbe, închiriară un apartament mic, construiră încet o viață împreună.

În sat, lucrurile nu se schimbaseră. Părinții Ilenei nu vorbeau despre ea, ca și cum ar fi murit. Doar mama ei păstra o fotografie ascunsă în Biblia de la căpătâi. Tatăl ei refuza orice mențiune a numelui ei.

Poate că una dintre cele mai dureroase realități ale vieții rurale românești e această inflexibilitate, această incapacitate de a evolua. În orașele mari, prejudecățile se diluează, se transformă. Dar la țară, ele rămân pietrificate, transmise din generație în generație ca niște blesteme.

Trei ani mai târziu, într-o dimineață friguroasă de iarnă, Ileana primi un telefon care îi înghețăm sângele în vene: tatăl ei suferise un infarct și era în stare critică la spitalul județean.

"Trebuie să mă duc", îi spuse lui Alexandru, împachetându-și în grabă câteva lucruri.

"Vin cu tine", zise el simplu, iar ea nu protestă. Știa că vor înfrunta împreună orice furtună.

Când ajunseră la spital, mama ei stătea pe un scaun de plastic, împietrită, cu ochii roșii de plâns. Când o văzu, pentru o secundă pe chipul ei trecu o expresie de bucurie pură, apoi una de furie, apoi de confuzie. Se ridică, făcu un pas spre Ileana, apoi se opri, văzându-l pe Alexandru în spatele ei.

"Ai venit cu el", spuse ea, și nu era o întrebare.

"E soțul meu, mamă", răspunse Ileana simplu.

Se priviră lung, niciuna negăsind cuvintele potrivite pentru a umple prăpastia dintre ele.

Un doctor ieși din salonul de terapie intensivă. "E stabilizat, dar următoarele 48 de ore sunt critice. E conștient și întreabă de fiica lui."

Mama Ilenei păru să se lupte cu ea însăși pentru câteva clipe, apoi spuse încet: "Du-te la el. Singură."

Ileana intră în salon, inima bătându-i să-i spargă pieptul. Tatăl ei părea mai bătrân cu zece ani, legat de aparate, palid. Când o văzu, ochii i se umplură de lacrimi.

"Ai venit", șopti el.

"Bineînțeles că am venit, tată."

El încercă să ridice mâna, dar era prea slăbit. Ea i-o luă între ale ei, simțind pielea aspră, muncită, care o mângâiase în copilărie.

"El e aici?" întrebă tatăl, cu voce stinsă.

"Da", răspunse ea, pregătindu-se pentru furie.

"Să intre."

Ileana rămase nemișcată, nesigură dacă auzise bine.

"Vreau să cunosc omul care a fost dispus să îndure ura unui sat întreg pentru fiica mea", spuse tatăl, închizând ochii de epuizare.

Alexandru intră, stând respectuos la picioarele patului. Pentru prima dată, cei doi bărbați din viața Ilenei se priviră cu adevărat. Nu vorbiră mult – tatăl era prea slăbit, Alexandru prea emoționat. Dar în acea liniște se petrecu ceva important, ceva ce cuvintele nu puteau exprima.

Săptămânile următoare fură un carusel de emoții. Tatăl se recuperă încet. Mama oscila între acceptare și respingere. Sătenii șușoteau, dar nimeni nu îndrăznea să spună ceva direct în fața Ilenei sau a lui Alexandru.

"Ar trebui să veniți în București", le spuse Ileana părinților într-o seară, la masa din bucătăria copilăriei ei. "Am găsit un apartament aproape de noi. Acolo nimeni nu va avea nimic de comentat."

Te-ai întrebat vreodată cât de greu e să smulgi un copac bătrân din pământul în care a crescut zeci de ani? Așa e și cu oamenii – cu cât rădăcinile sunt mai adânci, cu atât e mai dureros să te muți.

"Aici e casa noastră", spuse mama, privind în jur la pereții plini de amintiri. "Dar poate venim în vizită."

Era un început. Mic, fragil, dar un început.

În noaptea aceea, Ileana stătu mult timp pe prispa casei părintești, cu Alexandru alături de ea. Priveau cerul înstelat al satului, același cer sub care se îndrăgostiseră.

"Am câștigat?" întrebă ea, nesigură dacă ceea ce simțea era victorie sau doar un armistițiu fragil.

"Nu e vorba de câștig", răspunse el, luându-i mâna. "E vorba de a construi punți peste prăpăstii care păreau de netrecut."

A doua zi, când plecară spre București, ceva se schimbase. Nu radical, nu definitiv, dar suficient cât să simtă că poate, într-o zi, rana se va vindeca. Că poate, prejudecățile unei comunități întregi pot fi măcinate, picătură cu picătură, de puterea simplă a iubirii.

Sau poate că aceasta e doar speranța naivă a celor care cred că dragostea poate învinge orice. Pentru că, în timp ce mașina lor se îndepărta de sat, bătrânul Ion, vecinul părinților Ilenei, scuipă în praful drumului și mormăi: "Tot țigan rămâne, oricât ar purta cravată."

Și poate că aceasta e adevărata tragedie a prejudecăților – că ele supraviețuiesc chiar și când inimile celor direct implicați găsesc o cale spre iertare.

Cum ar fi arătat viața Ilenei dacă ar fi ascultat de părinți? Dacă ar fi renunțat la Alexandru pentru a păstra pacea familiei și respectul satului? Ar fi fost fericită, sau ar fi purtat în suflet pentru totdeauna rana unei iubiri sacrificate pe altarul prejudecăților?

Sunt întrebări la care nu vom ști niciodată răspunsul, pentru că Ileana a ales dragostea. Iar alegerile, odată făcute, devin drumul nostru, cu toate consecințele lui.