$$$

 Copacii fără pădure 

Adrian Păunescu

În povestea copacilor goi

Scârțâind într-o singură ușă

Este vorba de noi amândoi,

Este vorba de foc și cenușă.

Doi copaci fără frunze pe drum

După cum îi privește înaltul;

Doi copaci prin sărutul de scrum

Aplecându-se unul spre altul.

Spune-mi pădure cu frunza rară

Unde-i iubirea de astă vară;

Nu știe iarna să se îndure

De noi, copacii fără pădure.

Toată vara au fost numai ploi

Și-au fost stele în nopți fără stele

Și prin toamna șederii în noi

Cade ultima frunză pe ele.

În zadar către tine întind

Niște crengi ce-mi fuseseră brațe:

Alte uși se aud scârțâind

De tomnatecul vânt să se agațe.

Nu mai suntem decât doi copaci,

Vor veni călători să ne tundă,

Vor lua crengi toți copiii săraci

Pentru flacăra lor muribundă.

Și chiar dacă mă vei mai iubi

Peste crivățul iernii ce vine

Fără brațe, cu ochii pustii,

N-am să am ce întinde spre tine.