$$$

 Mărul din grădina casei părintești știe mai multe despre tine decât toți prietenii tăi de pe Facebook la un loc.

Când Ana a parcat mașina în fața porții vechi de lemn, tot corpul i s-a încordat. Șase luni trecuseră de când închisese ușa casei pentru ultima oară, după ce îl condusese pe tatăl ei pe ultimul drum. Acum, cu actele de vânzare împăturite ordonat în geanta de piele, venise să-și ia rămas bun de la locul care o văzuse crescând.

Poarta a scârțâit familiar când a împins-o, un sunet care i-a trezit amintiri îngropate adânc. Curtea, odinioară îngrijită cu meticulozitate de mâinile harnice ale tatălui ei, era acum năpădită de iarbă sălbatică. Dar în mijlocul acestui abandon, mărul de sub fereastra bucătăriei strălucea în toată splendoarea lui, încărcat de flori albe ca zăpada.

"A înflorit pentru ultima oară în grădina noastră," șopti Ana, simțind un nod în gât.

Cheia s-a răsucit greu în broasca ruginită. Când a împins ușa, un val de aer închis a întâmpinat-o, aducând cu el mirosul inconfundabil al casei părintești - lemn vechi, busuioc uscat atârnat în bucătărie, și acea aromă subtilă pe care nu o putea descrie, dar care însemna "acasă".

Pașii ei au răsunat pe podeaua de lemn care protesta sub greutatea ei. Fiecare scârțâit părea să spună: "De ce ai plecat atât de mult timp? De ce te-ai întors doar ca să ne vinzi?"

Prin geamul prăfuit al bucătăriei, lumina blândă a primăverii dansa pe masa veche de lemn, unde cândva familia ei își împărtășea bucuriile și grijile zilnice. Ana își aminti cum tatăl ei, Ioan, obișnuia să spună: "La masa asta am învățat tot ce știu despre viață." Acum, masa goală părea un altar abandonat al unei religii uitate.

Ieși în curte, atrasă irezistibil de mărul înflorit. L-a plantat tatăl ei în ziua când ea s-a născut, acum patruzeci și doi de ani. "Câte mere o să dea pomul ăsta, atâția ani o să trăiești tu fericită," îi repeta el în fiecare primăvară, când florile albe transformau copacul într-un nor coborât din cer.

Atinse trunchiul nodoros al mărului, simțind sub degete scoarța aspră, brăzdată de ani și intemperii, la fel ca mâinile tatălui ei în ultimii săi ani de viață. 

Doar cei care au crescut cu rădăcinile înfipte în pământul unui sat pot înțelege cu adevărat ce înseamnă să vinzi casa părintească. Nu e doar o tranzacție imobiliară; e o desprindere dureroasă de tot ce te definește.

Ana scoase din buzunar briceagul tatălui ei și, cu mișcări ezitante, zgârie inițialele ei în scoarța copacului: A.I. Apoi adăugă și inițialele copiilor ei: M și D. Un gest copilăresc, poate, dar simțea nevoia să lase ceva în urmă, o mărturie tăcută că această casă, această curte, acest măr aparținuseră cândva familiei lor.

"Câți dintre copiii noștri mai știu astăzi gustul unui măr cules direct din pom, cu rouă dimineții încă pe el?" se întrebă ea, amintindu-și cum, în copilărie, fura mere verzi și le mânca ascunsă în podul cu fân, simțind gustul lor acru ca pe o mică aventură.

Înăuntru, deschise sertarele bufetului din lemn de cireș, plin cu amintirile familiei. O cutie veche de tablă pentru biscuiți ascundea comoara de fotografii îngălbenite de vreme. Într-una din ele, se vedea pe sine la vreo șase ani, cocoțată în mărul de sub fereastră, cu tatăl ei stând jos, cu brațele deschise, pregătit s-o prindă dacă ar cădea.

Din bucătărie luă doar două lucruri: polonicul de aramă al mamei, lustruit de atâta folosință până căpătase o patină care strălucea în lumină, și ceasul vechi de perete care nu mai măsura timpul de ani buni, înghețat la ora 3:28, momentul când tatăl ei avusese primul infarct.

Înainte de plecare, mai făcu un ultim tur al casei – camera mare unde dormeau părinții ei, cu patul înalt de lemn și icoana Maicii Domnului deasupra; camera ei de fată în care își visase primul sărut și își plânsese primele dezamăgiri; bucătăria unde mama ei, Maria, făcea cele mai bune cozonaci din sat, cu un aluat atât de pufos încât "parcă mâncai nor," cum spuneau vecinii.

În spatele casei, lângă fântâna cu apă rece ca gheața, se aplecă și culese câteva fire de mentă sălbatică. Le strânse în palmă și le mirosi adânc, încercând să-și imprime în memorie aroma lor proaspătă, curată, nealterată de chimicalele orașului.

Pe vremuri, fiecare curte avea povestea ei, fiecare pom își avea rostul și numele lui. Acum casele sunt doar adrese, numerele de pe cutiile poștale, nu mai sunt cărți deschise de povești.

La plecare, cu mâna pe clanța porții, Ana se opri și privi înapoi. Casa părintească părea mai mică decât în amintirile ei, mai fragilă, ca un bătrân care știe că a fost uitat. Mărul înflorit strălucea în lumina după-amiezii, un ultim salut înainte de despărțire.

Oare ce s-ar întâmpla dacă am prețui rădăcinile la fel de mult cum prețuim zborul? Dacă am învăța copiii noștri nu doar să cucerească lumea, ci și să-și amintească de unde au plecat?

Pe drumul spre oraș, Ana mirosi din când în când firicele de mentă pe care le pusese în buzunar. Și se întrebă dacă nu cumva adevărata sărăcie a generației noastre e că nu mai știm să ne bucurăm de lucrurile simple – un măr copt în soare, mirosul ierbii după ploaie, o casă care te știe pe nume.