$$$

 În primăvara lui 2020, când lumea întreagă se închidea, nea Gheorghe a decis să-și deschidă poarta livezii pentru tot satul. Poate că virusul ne-a ținut departe unii de alții, dar pământul știa un singur lucru - să dea roade pentru toți.

Nea Gheorghe Munteanu are 73 de ani și toată viața lui a lucrat pământul din Văleni, un sat ascuns între dealurile din Prahova. Fiecare brazdă din cele două hectare de livadă și grădină îi poartă amprenta mâinilor bătătorite de muncă. Meri, peri, pruni, viță de vie, rânduri de legume - toate îngrijite cu o precizie care amintește de vremurile când era brigadier la CAP.

Când s-a decretat starea de urgență în martie 2020, satul a intrat într-o tăcere apăsătoare. Magazinul din centru abia mai primea marfă, autobuzul spre oraș nu mai circula, iar cei mai mulți bătrâni din sat, speriați de veștile de la televizor, nu mai îndrăzneau să iasă din case.

"Stăteam pe prispă într-o seară și o vedeam pe Leana lui Vasile cum se chinuie să sape în grădina ei," povestește nea Gheorghe, așezat pe banca din fața porții. "Are peste 80 de ani și artrita o chinuie rău. Și-am stat și m-am gândit - la ce-mi folosește mie atâta recoltă anul ăsta? Cine mai vine s-o cumpere? Cine mai are bani de dat?"

A doua zi, nea Gheorghe a bătut un anunț pe poarta lui: "Cine are nevoie de legume sau fructe, să vină să-și ia. Gratis. Gheorghe Munteanu".

La început, sătenii au crezut că e o glumă. În zilele noastre, cine mai dă ceva pe gratis? Dar când l-au văzut pe nea Gheorghe aranjând lădițe cu salată, ceapă verde și ridichi la poartă, au început timid să se apropie.

"Prima care a venit a fost învățătoarea pensionară, doamna Eleonora," își amintește el zâmbind. "A luat doar o legătură de ridichi și două de ceapă, deși i-am spus să ia mai mult. 'Să ajungă la toți', mi-a zis ea."

Doar cei care au trăit la țară înțeleg cu adevărat ce înseamnă să împarți din rodul pământului tău. Nu e doar un act de generozitate, e o tradiție veche de când lumea, un fel de a recunoaște că nimeni nu e cu adevărat proprietarul pământului - suntem doar îngrijitorii lui temporari.

În următoarele zile, vestea s-a răspândit în tot satul. Nea Gheorghe a pus o masă mare la poartă și în fiecare dimineață o umplea cu ce culegea proaspăt din grădină. A adăugat un caiet și un pix, rugându-i pe oameni să noteze ce iau, nu pentru a ține socoteala, ci pentru a ști ce legume și fructe sunt mai căutate, ca să poată planta mai multe.

"Unii au început să-mi lase câte ceva în schimb," povestește el. "O pâine coaptă-n cuptor, un borcan de zacuscă, o sticlă de vin. Le spuneam că nu trebuie, dar înțelegeam - omului îi e greu să tot ia fără să dea nimic la schimb. E în firea noastră să vrem să contribuim și noi cu ceva."

Pe măsură ce pandemia avansa, "banca de alimente" a lui nea Gheorghe a devenit nu doar un loc de aprovizionare, ci și un punct de legătură pentru comunitate. Oamenii veneau pe rând, respectând distanțarea, dar schimbau câteva vorbe, aflau noutăți, își împărtășeau grijile.

"Veneau unii și plângeau," spune el, privind în depărtare. "Nu de foame plângeau, ci de singurătate. De frică. Unii nu-și văzuseră copiii și nepoții de luni întregi. Le era teamă că nu-i vor mai vedea niciodată."

În mai, când recolta devenea tot mai bogată, Florin, nepotul lui nea Gheorghe venit de la oraș să stea cu bunicul în pandemie, i-a sugerat să ducă o parte din marfă la piața din oraș.

"Bunicule, ai putea face bani frumoși," i-a spus el. "La oraș, legumele bio, crescute natural, se vând la preț dublu față de cele din supermarket."

Nea Gheorghe a privit lung spre dealurile care înconjoară satul, apoi spre mormântul soției sale din cimitirul ce se vede de la poarta lui, și a clătinat din cap.

"Pământul ăsta a hrănit satul nostru generații la rând," i-a răspuns bătrânul. "Bunicul meu hrănea vecinii de pe uliță în timpul secetei din '46. Tata împărțea din porumb când era foamete după război. Nu m-aș putea uita în oglindă știind că vecinii mei suferă când eu am recoltă din belșug."

Te-ai întrebat vreodată ce ne-am face dacă am trata toți resursele pe care le avem ca pe daruri menite să fie împărtășite, nu ca pe bunuri menite să fie acumulate? Câte probleme ale lumii noastre ar dispărea dacă am vedea belșugul ca pe o responsabilitate, nu ca pe un privilegiu?

În iunie, când restricțiile s-au mai relaxat, cineva a scris un articol despre inițiativa lui nea Gheorghe într-un ziar local. În câteva zile, povestea a fost preluată de televiziunile naționale. Reporteri cu măști și microfoane au venit să-l intervieveze pe "fermierul cu suflet mare".

"De ce faceți asta?" l-a întrebat o reporteriță tânără, ținând microfonul la distanță.

Nea Gheorghe, stânjenit de atenție, a ridicat din umeri. "Pentru că așa e normal. Când ai mai mult decât ai nevoie, împarți cu cei care n-au."

După reportaj, au început să vină oameni și din satele vecine. Unii ofereau să ajute la cules, alții aduceau semințe rare sau sfaturi pentru combaterea dăunătorilor. Un grup de tineri din oraș a venit într-un weekend și a reparat gardul livezii, a curățat fântâna și a construit mese noi pentru "banca de alimente".

Când a venit toamna, nea Gheorghe a organizat o mică "școală de conservare" în curtea lui. Respectând măsurile de distanțare, a învățat tinerele din sat cum să facă compot, gem, zacuscă și murături după rețetele vechi, tradiționale. "Ca să nu se piardă știința asta," spunea el. "Pandemia va trece, dar știința de a păstra hrana pentru iarnă trebuie să rămână."

Iarna, când grădina s-a odihnit sub zăpadă, masa de la poarta lui nea Gheorghe era încă plină - acum cu borcane de murături, compoturi, zacuscă, toate pregătite din recolta lui, cu ajutorul sătenilor.

"A fost primul Crăciun fără colindători," își amintește el. "Dar în Ajun, când m-am trezit dimineața, am găsit la poartă douăzeci și ceva de pachete mici. Câte unul de la fiecare familie din sat. Cozonac, prăjituri, cârnați, covrigi, pâine de casă. Și bilețele... multe bilețele de mulțumire."

Le păstrează și acum, legate cu o panglică, într-un sertar de la masa din bucătărie. Le recitește în zilele când se simte singur.

Primăvara lui 2021 a găsit satul Văleni schimbat. Bătrânii care înainte abia mai ieșeau din case au început să-și lucreze din nou grădinile. Tinerii rămași în sat au creat un grup de întrajutorare. Cineva a propus înființarea unei cooperative, pentru a putea vinde împreună surplusul de legume și fructe la oraș. Un inginer agronom pensionat a început să țină cursuri despre agricultura bio.

Nea Gheorghe privește această renaștere cu un zâmbet modest. "Nu eu am făcut asta," spune el. "Pământul a făcut-o. El ne aduce mereu înapoi unii la alții. Când uităm ce înseamnă să fim comunitate, pământul ne amintește."

În această primăvară, "banca de alimente" de la poarta lui nea Gheorghe încă există, deși acum mai mulți săteni contribuie cu ce au. Și-au făcut un obicei să aducă surplusul lor acolo, pentru cine are nevoie.

"Anul trecut am hrănit satul," spune nea Gheorghe zâmbind. "Anul ăsta satul se hrănește singur, ca o familie."

Ieri, l-am văzut aranjând răsaduri de roșii în lădițe, la poartă. "Pentru cine vrea să planteze," mi-a explicat. "Să aibă toți roșii bune la vară."

L-am întrebat dacă acum, când pandemia pare să se termine, va continua să împartă din recolta lui.

A privit mirat, de parcă întrebarea mea nu avea sens. "Pământul dă roade în fiecare an," a spus simplu. "Darul trebuie împărtășit în fiecare an."

Și poate că aici, în această înțelepciune simplă a unui bătrân agricultor, se ascunde o lecție profundă despre cum am putea reface comunitățile noastre fracturate, cum am putea vindeca lumea noastră rănită. Nu prin acumulare, ci prin împărtășire. Nu prin izolare, ci prin deschidere. Nu prin competiție, ci prin cooperare.

Pentru că, la urma urmei, ce alt rost are belșugul dacă nu e împărtășit? Și ce altceva ne face mai umani decât bucuria de a dărui?