_$_

 Icoana necurată și prezicerea ghicitoarei

Să vă spun o poveste întâmplată în perioada când începusem o viață, să zicem... mai duhovnicească.

Cunoscusem o femeie mai în vârstă decât mine, foarte credincioasă, care mergea adesea la biserică. Într-o vizită la ea, am admirat o mulțime de icoane, mai mici, mai mari, pe care le avea într-o cameră ce fusese a fiicei ei – aceasta plecase la mănăstire. Îmi plăcea să stau la ea, era o femeie foarte pioasă, iar în preajma ei te simțeai foarte bine. Doar că familia ei avea mereu necazuri, dureri și trăia în lipsuri.

Într-o zi, mi-a dăruit o icoană și mi-a spus să aleg eu ce vreau. Deși, recunosc, parcă îmi era jenă să le deranjez de la locul lor și să las un gol pe perete între atâtea iconițe minunate.

Într-un final, am ales o icoană nici mare, nici prea mică, dar cea mai veche, cu chipul Mântuitorului Judecător. Mi-a spus că îi fusese dăruită de o maică de la mănăstire. Am decis să nu aleg dintre cele frumoase, aceasta fiind mai simplă, cu ramă veche și sticlă.

Am mers acasă fericită.

Am prins icoana chiar la capul patului, într-un cui cu floare mare, care era deja acolo bătut. Icoana avea un inel special pentru a fi agățată și stătea foarte bine, nu se mișca. Așteptam să vină soțul cu bormașina să bată un alt cui, căci pereții erau de beton, și voiam să o pun lângă o altă icoană pe care o aveam.

Dar icoana nu a stat în cui decât două zile. A treia zi, venind seara de la muncă, am găsit-o căzută jos. M-am mirat, crezând că vreun copil a dat-o jos. I-am certat pe copii, dar ei au jurat că nu s-au atins de ea.

Am pus-o la loc în cui.

A doua zi, am găsit-o din nou căzută, rezemată de perete. Mi-am spus că poate nu este bine așezată, nefiind pe peretele de la răsărit, și am mutat-o pe un raft de mobilă, spunându-i soțului să bată cuiul acela mai repede.

Însă, venind seara, iarăși am găsit icoana jos. De data aceasta, era căzută cu fața în jos, direct pe podea. Deși căzuse de la înălțimea mobilei, de aproximativ doi metri, totuși, sticla nu se spărsese.

M-am mirat, căci de fiecare dată era imposibil să alunece sau să iasă din cui. Iar de pe mobilă ar fi trebuit să dărâme o vază și un bol cu bijuterii, însă cumva s-a „strecurat” printre ele, într-un mod ciudat, și doar ea cădea.

I-am povestit soțului, dar nu i-am dat prea mare importanță.

Așa că, de data aceasta, am așezat-o pe măsuța din sufragerie, rezemată de un coșuleț cu flori.

Am plecat la muncă.

Seara, când m-am întors, deschizând ușa sufrageriei, m-au trecut fiorii. Din ochii Mântuitorului au țâșnit spre mine săgeți roșii incandescente. M-am oprit din a mai intra, rămânând în prag, tulburată și străbătută de fiori.

Credeam că a fost o părere, dar privind a doua oară, ochii roșii mă priveau din icoană și nu aveau nimic sfânt.

Mi-am luat inima în dinți și, de data aceasta, am pus icoana cu fața în jos. Așteptam să vină soțul să-i povestesc.

Seara, mă sună vecina să mă întrebe dacă vreau să ies cu ea la o plimbare prin parc. Accept.

Când ne plimbam, nu știu de unde a apărut o țigancă – din aceea cu bănuți galbeni în păr, cu fuste colorate și batic roșu aprins, înflorat.

Venind glonț spre noi, a început să ne abordeze, cerând să ne ghicească viitorul.

Eu am refuzat vehement și categoric.

Vecina, însă, s-a lăsat vrăjită și i-a dat 5 lei.

După ce a „vrăjit-o” despre viitor, a insistat și la mine.

Eu am refuzat din nou, spunându-i că viitorul este doar în mâinile lui Dumnezeu și că oricum nu cred minciunile ei.

Ea, ca să-mi demonstreze că nu minte, mi-a spus:

„Uite dovada! Ai pe cineva cu o mașină albastră? Tocmai a avut accident, dar a scăpat! Ai acasă o icoană primită recent? Să știi că nu este sfințită, iar dacă o mai ții în casă, vei avea necazuri mari!”

Într-adevăr, o rudă avea o mașină albastră, avusese accident și scăpase.

Cât despre icoană... M-am cutremurat.

Trebuia să scap de ea.

Trebuia s-o duc urgent la biserică să fie sfințită.

„Ei, ce zici? Îți ghicesc viitorul?” mă întrebă țiganca.

„Nu!”, i-am spus. „Nu vreau! Viitorul este în mâna lui Dumnezeu! Cel ce-ți șoptește ție „viitorul” oamenilor este Satan! De aceea știai și de icoană, și ce urmează dacă nu scap de ea. E planul lui! Iar ochii aceia... privirea aceea... nu putea fi decât ceva demonic.”

Cu prima ocazie, am dus icoana la biserică.

I-am povestit preotului și i-am spus să o sfințească și să rămână la biserică.

Așa am scăpat și de necazuri.

Întâlnindu-mă cu acea femeie, a rămas foarte mirată, dar și foarte mâhnită că, prin acel dar, mi-a făcut „rău”.

I-am spus să nu fie supărată, că nu avea de unde să știe.

Însă, ca observație ciudată, dar de bun augur, a fost că familia ei și-a revenit miraculos din toate punctele de vedere – sănătate, situație financiară, gospodărie. Până atunci, toate păreau să fie pe ducă.

M-am bucurat că, fără să vreau, am salvat-o de un posibil necaz!

Sursa: s-a pastrat anonima, Constanta, culeasa in martie 2025