$$$

 Blestemul care a trimis strigoii peste sat

- marturie de la nea' Petru din satul Bociu

     Mă numesc Petru și-s bătrân acum. Nimeni nu mai știe ce s-a întâmplat cu adevărat în satul nostru, dar eu eram copil atunci și am văzut totul. Am văzut negura și moartea venind peste noi, cum n-a mai fost nicicând, nici măcar în războiul mare. Acum, când zilele mi-s numărate, simt că trebuie să spun adevărul, chiar dacă nimeni nu-l va crede.

Era sărăcie pe atunci și, în vremurile alea grele, în satul nostru de munte, a fost o femeie, Ilinca o chema. O văduvă tăcută, cu ochii afundați în cap și chip aspru, ce trăia singură la marginea pădurii. Nu vorbea mult cu lumea și nici nu mergea la biserică des. Dar blestemul de care a vorbit lumea nu a pornit de la ea, ci de la noi, de la necredința și răutatea oamenilor… sau cel puțin așa cred eu.

Într-o primăvară uscată, vacile, porcii, găinile… au început să moară din senin, fără veste. Pruncii se îmbolnăveau, alții mureau, și deseori noaptea se stingea lumina din senin în casele oamenilor. Unii ziceau că umbre negre bântuie hotarul satului, alții că au văzut un ochi mare, roșu, privind din fereastra Ilincăi. Niciun om n-a avut curaj să meargă la ea să întrebe de dreptate, însă toți credeau că biata femeie e cauza răului și că strigoii ei fac prăpăd în sat.

Când le-a ajuns cuțitul la os – țin minte și-acuma, era în Duminica Mare – s-au strâns toți din sat, cu popa Andrei în frunte, și au dus-o cu forța la marginea satului, lângă cimitir, convinși că bătrâna era vrăjitoare și din cauza ei se întâmplau rele.

Ilinca s-a zbătut, a plâns și a țipat, cerând îndurare.

„Ce aveți cu mine? N-am făcut nimic! De ce mă loviți?”

Dar nimeni nu a ascultat-o. Eu am fost singurul care a plâns de mila ei, căci o știam pe Baba Ilinca. Vara, când mergeam la pădure, treceam pe lângă casa ei și îmi dădea cireșe și mere și mereu mă învăța ce ciuperci-s bune și care nu. Am strigat la ei să o lase în pace, dar ceilalți n-au vrut să audă.

Popa Andrei a ridicat primul o piatră și a aruncat-o. Apoi au urmat băieții lui și ceilalți gospodari, cu mâini mânioase și fețe întunecate. Sângele s-a scurs pe pământ, iar femeia, abia șoptind printre buzele rupte, a rostit blestemul:

„Să se aleagă praful și pulberea de voi și de satul vostru! Să vină moartea și să nu lase nimic în urmă!”

După aia au îngropat-o la margine de cimitir, fără cruce și fără slujbă, crezând că gata, au scăpat de nenorociri.

Dar în loc să înceteze, moartea s-a îndesit. Oamenii se stingeau în somn fără motiv, alții au dispărut fără urmă, vitele mugeau de parcă vedeau ceva ce noi nu puteam pricepe, animalele mureau prin curți. Satul nostru se golea văzând cu ochii.

Și-ntr-o noapte, badea Gheorghe, care venea de la stână de pe munte, a văzut ceva ce mintea omenească n-ar trebui să vadă. La răscrucea de lângă cimitir, sub luna sângerândă, vecinul lui, Marian a lu’ Dumitru Lungu, mort de doi ani, înecat la gârlă, stătea în picioare, cu ochii tulburi, trupul umflat grozav și prin care colcăiau viermii, cu zdrențele fluturând pe el în vânt.

În fața lui, un alt sătean zăcea cu capul zdrobit de-o piatră, iar moroiul se apleca, își înfigea degetele în carnea lui, smulgea câte o bucată și o băga în gură, mestecând.

Când Gheorghe a strigat, arătarea și-a ridicat capul și-a rânjit. El a fugit, dar spaima fu mai iute ca pașii lui. Când a ajuns în sat, abia mai putea vorbi. Oamenii l-au crezut, căci în sufletele lor știau că dracu’ prinsese rădăcini și se aciuase în satul lor. Dar nu mai era acuma o femeie singură și neajutorată pe care să o învinuim. Acum moartea avea chip de strigoi și nimeni nu avea curaj să-l înfrunte.

Cei patru feciori ai popii, flăcăi voinici și fără teamă, și-au luat coasele, topoarele și furcile și au jurat să pună capăt blestemului. Au plecat hotărâți, fără să ceară îndemn de la careva sau binecuvântarea lu’ taică-său.

L-au găsit pe strigoi la marginea cimitirului, mâncând în continuare din săteanul răpus, cu ochii sticloși. L-au înjunghiat, l-au tăiat, i-au zdrobit capul cu boroana și, după cum ziceau vechile rânduieli, i-au înțepat și ars inima. Ca să fie siguri că nu se va mai ridica, au băut cenușa inimii cu apă.

Și-au murit cu toții în aceeași noapte, câteva zile mai târziu, în chinuri groaznice. Otrăviți, parcă, de însuși răul pe care încercaseră să-l răpună. O moarte ca niciuna, cu văiete și spasme, cu dureri îngrozitoare și limba neagră în gură, vărsându-și sângele și mațele, urlând din toți rărunchii de-i auzea tot satul.

Când a fost a doua noapte, când îi privegheau, ușile casei s-au dat de perete, s-a stârnit un vânt de iad și s-au auzit țipete din văzduh. Cei patru frați s-au ridicat din sicrie ca la un semn și atunci a pornit măcelul.

Nimeni n-a scăpat. Toți bărbații, toate femeile, pruncii, bătrânii – niciun suflet n-a mai trăit să spună povestea, că și pe ai de încercau să fugă parcă îi ținea pământul pe loc, iar frații îi ajungeau și îi măcelăreau ca pe porc. Satul întreg a murit în acea noapte.

Timp de zile întregi, nimeni din sat nu a mai trimis vești rudelor din alte sate apropiate. Când oamenii din împrejurimi au început să se întrebe ce s-a întâmplat, s-au strâns și au venit cu potera, cu jandarmii călare, să vadă ce pricină era. Au găsit doar trupuri fără suflare, cu inimile scoase și sângele uscat pe pereți.

În mijlocul cimitirului, în jurul mormântului Ilincăi, stăteau cei patru frați. Morți de-a binelea, hainele sfâșiate, mâinile țepene înfipte în pământ, întinși pe burtă, dar cu gâturile rupte și fețele întoarse spre cer, ca și cum blestemul încă le mai dădea gânduri și putere.

Eu am scăpat, numa’ bunul Dumnezeu știe cum, că tata m-a ascuns în beci și a pus plugul pe ușă. Zile întregi am trăit acolo, mâncând ce avusesem la îndemână și bând apă clocită dintr-un butoi. Când potera m-a găsit, eram speriat, flămând, cu mințile aproape pierdute, și n-am mai putut vorbi zile întregi.

De atunci, toată viața am trăit cu groaza nopții aceleia. Și acum, bătrân cum sunt, în nopțile fără somn, încă mai aud urletul celor pierduți și simt vântul rece care mi-a suflat pe ceafă în ziua în care am ieșit din beci. Și până azi încă simt că blestemul nu s-a stins și că ce a fost acolo nu a murit, doar așteaptă…

Sursa: poveste culeasa de Verloquin Varrius de la domnul Petru, trimisa mie in martie 2025.