***

 La anii lui, încă stă cu picioarele în apa rece a șanțurilor, dar acasă îl așteaptă zâmbetele nepoților

În fiecare dimineață, Nea Gheorghe se trezește la cinci, pe întuneric. Nu pentru că nu ar putea dormi, ci pentru că șanțurile nu se sapă singure, iar nepoții nu se hrănesc cu promisiuni. Își bea cafeaua în liniște, să nu-i trezească pe cei mici care dorm înghesuiți în camera de alături. Maria, nevastă-sa, îi pregătește pachetul cu mâncare - două felii de pâine cu untură și ceapă, și o sticlă de apă. Atât.

"Ai grijă la spate," îi șoptește ea în timp ce-l conduce la poartă. Dar amândoi știu că nu spatele e problema, ci picioarele care stau ore întregi în apa rece a șanțurilor.

La șaizeci și trei de ani, Gheorghe lucrează la o firmă care face canalizări prin satele din zonă. E singura muncă pe care a găsit-o după ce fabrica s-a închis. "Te duci unde e nevoie de tine," își spune în fiecare zi, încercând să ignore durerea din genunchi care devine tot mai ascuțită.

Acasă, în căsuța cu două camere, Maria are grijă de Ionuț, Anamaria și micuța Ileana - cei trei nepoți rămași în grija lor după ce fiica lor, Cristina, a plecat la muncă în Italia. "Trimit bani luna viitoare," promite ea la fiecare telefon. Dar luna devine an, iar banii nu mai ajung niciodată.

Dimineața, Maria îi pregătește pe cei mari pentru școală. Le piaptănă părul cu grijă, verifică ghiozdanele, le pune câte un măr în buzunar. "Bunica a avut mere la școală, iar voi o să aveți mere," le spune ea zâmbind. Nu le spune că nu-și permit sendvișuri ca ale celorlalți copii.

După ce îi conduce la poartă, se întoarce la Ileana cea mică, de doar patru ani, care încă doarme. O lasă să se odihnească. E o binecuvântare când copiii dorm - consumă mai puțină energie, mai puțină mâncare. E un gând urât, știe, dar sărăcia te învață să calculezi totul.

Doar cei care au crescut copii fără resurse știu cum e să numeri fiecare bucățică de pâine, să împarți un ou la trei, să transformi o supă de cartofi într-o aventură culinară. "Uite, zboară lingura! Hai s-o prindem!" spune Maria în timp ce o hrănește pe cea mică. Jocul face minuni - copilul mănâncă fără să observe că e aceeași supă ca ieri, și alaltăieri.

La prânz, soarele e nemilos deasupra șanțului unde Gheorghe sapă alături de alți bărbați tăcuți. Cizmele de cauciuc s-au umplut de apă de mult, dar nu-și permite să le schimbe până nu termină ziua de lucru. Simte cum picioarele i se umflă, cum pielea începe să se încrețească și să se înroșească. Doctorul i-a spus să stea departe de umezeală, dar cum să alegi între sănătate și pâinea de pe masă când ești singura sursă de venit pentru cinci guri?

"Nu mai e mult până la pensie," își spune, deși știe că pensia lui va fi o glumă proastă după o viață de muncă. "Măcar voi avea timp să-i ajut mai mult pe nepoți cu lecțiile." 

Odată, viața la țară însemna simplitate și demnitate - munceai pământul tău, aveai animalele tale, nu erai bogat dar nici nu depindeai de mila nimănui. Acum, parcă totul s-a întors pe dos. Tinerii pleacă, bătrânii rămân să crească o generație de copii cu părinți prin țări străine.

Când ajunge acasă, Gheorghe își ascunde grimasa de durere. Ionuț, băiatul cel mare, îl așteaptă în curte. La zece ani, are ochii serioși ai unui copil care a înțeles prea devreme greutățile vieții.

"Te-au așteptat cu lecțiile, Ionuț și Anamaria," îi spune Maria în timp ce-i toarnă apă caldă într-un lighean pentru picioare. "Am zis că știi tu mai bine la matematică."

Se spală pe mâini, își cufundă picioarele în apa care se colorează imediat în maro de la noroiul șanțurilor, și cheamă copiii. Anamaria, la opt ani, aduce caietul și se lipește de el.

"Uite, bunicule, azi am învățat despre înmulțire."

Gheorghe o mângâie pe cap și se uită la cifrele scrise cu grijă în caiet. Degetele lui aspre, crăpate, par nepotrivite lângă scrisul ordonat al fetiței. Dar mintea lui e încă ascuțită.

"Hai să vedem... Dacă ai cinci mere și le împarți la trei persoane, câte mere primește fiecare?"

E o problemă pe care o trăiesc zilnic - cum să împarți puținul între toți, astfel încât nimeni să nu rămână flămând. Matematica sărăciei, cea mai practică și mai crudă dintre științe.

După ce termină cu lecțiile, Maria pune masa - o mămăligă mare cu brânză și o cană de lapte pentru fiecare copil. Laptele e de la capra din curte, singura avere care le-a mai rămas. Mănâncă împreună, la masa veche de lemn, în jurul căreia s-au perindat generații. Gheorghe le spune povești despre când era el mic - cum mergea desculț la școală, cum făcea sandale din coajă de copac, cum primul lui job a fost să păzească oile satului.

Copiii ascultă fascinați. Pentru ei, bunicul e un erou din alte vremuri. Nu înțeleg de ce mama lor nu trimite bani, de ce bunicul lor trebuie să lucreze în șanțuri la vârsta lui, de ce singura lor excursie e până la școala din sat.

"Când vine mama?" întreabă Ileana, ca în fiecare seară.

"Curând, puiule," răspunde Maria, evitând privirea lui Gheorghe. "Are mult de lucru acolo."

În fața copiilor, niciodată nu vorbesc urât despre mama lor. "Copiii nu trebuie să poarte povara greșelilor adulților," spune mereu Gheorghe. Dar noaptea, când sunt singuri, amărăciunea iese la suprafață.

"A sunat azi?" întreabă el.

"Nu. Dar a pus poze noi pe Facebook. E la un restaurant cu prietenele."

Tăcerea care urmează e mai grea decât toate cuvintele lumii.

La țară, oamenii au învățat să trăiască între două lumi - cea a tradițiilor care se sting încet și cea a unui prezent care nu oferă prea multe speranțe. Proverbe vechi își pierd sensul când tractorul a înlocuit plugul, când copiii învață despre smartphone-uri înainte de a ști ce-i acela un lan de grâu, când părinții sunt doar voci la telefon din țări îndepărtate.

Dimineața, ciclul reîncepe. Gheorghe pleacă spre șanțuri. Maria spre treburile casei. Copiii spre lecțiile lor. Ileana cea mică desenează cu cretă pe asfaltul din fața casei o familie - doi bunici mari și trei copii mici. Nimeni nu o întreabă unde e mama în desenul ei.

Când doctorul îi spune lui Gheorghe că trebuie să-și găsească alt loc de muncă, departe de umezeală, amândoi știu că e doar o formalitate. Nu există alte locuri de muncă în sat pentru un bărbat de șaizeci și trei de ani, cu patru clase și artroză la genunchi.

"Cât timp pot merge, voi merge," îi spune Gheorghe doctorului. "Nepoții trebuie să termine măcar liceul."

E singurul lui vis acum - să-i vadă pe copii cu o diplomă, cu o șansă. E dispus să stea în apă până la genunchi, să sape șanțuri până când ultimul strop de putere îl va părăsi, dacă asta înseamnă că Ionuț, Anamaria și Ileana vor avea o viață mai bună.

Pentru că la țară, dragostea se măsoară în sacrificii, nu în cuvinte frumoase. Și poate că într-o zi, când vor fi mari, nepoții vor înțelege ce înseamnă cu adevărat să iubești - să dai totul, până la ultima picătură de putere, pentru cei care depind de tine.

Iar până atunci, Gheorghe va continua să se trezească la cinci dimineața, să-și bea cafeaua în liniște, și să-și îmbrace cizmele de cauciuc, pregătit pentru o nouă zi în șanțurile care-i distrug sănătatea dar îi salvează familia.

Te-ai întrebat vreodată câți bătrâni își sacrifică ultimii ani din viață pentru a crește nepoți lăsați în urmă? Câți bunici devin din nou părinți la o vârstă când ar trebui să se odihnească? România rurală ascunde mii de astfel de povești, în spatele fațadelor caselor modeste.