$$$

 Ora trei dimineața nu era niciodată prea devreme când se zvonea că vine carnea la alimentară.

Primul semn era mereu șoapta. "Mâine dă carne la Alimentara 17". Șoapta trecea din vecină în vecină, din colega de serviciu în colega de serviciu, discretă dar sigură, ca un firicel de apă care găsește întotdeauna drumul prin crăpături. Nimeni nu știa niciodată de unde pornea informația, dar nimeni nu-și permitea să o ignore.

Într-o seară din iarna lui '87, mama a venit de la fabrica de confecții cu privirea aceea pe care o cunoșteam prea bine. Nu trebuia să spună nimic - am știut imediat că mâine e ziua. A pregătit cina în tăcere, a strâns masa, apoi și-a verificat sacoșele de plasă. Le ținea mereu pregătite în dulăpiorul din hol, alături de un carnet mic în care nota ce alimente ne mai trebuiau pentru porția lunară. Acolo, în paginile acela îndoite, se aflau toate socotelile familiei noastre.

"Mă trezești la trei?" a întrebat tata, în timp ce-și curăța pantofii pentru a doua zi. Lucra la uzină, schimbul unu, dar știa că nu poate lăsa totul pe umerii mamei.

"Nu, du-te la serviciu liniștit, mă duc eu cu Maria," a răspuns mama, aruncându-mi o privire. La cei 11 ani ai mei, devenisem deja parteneră oficială la cozi. Școala începea la opt, coada la carne începea la trei dimineața. Matematica era simplă.

Când deșteptătorul a sunat în miez de noapte, mama era deja trează. Își pusese două rânduri de haine, pentru că termometrele arătau minus 15 grade afară. Mi-a întins ciorapii groși de lână tricotați de bunica și puloverul cel mai gros. "Pune-ți și fularul peste gură, să nu răcești," mi-a spus, înfășurându-și propriul fular până aproape de ochi.

Afară, întunericul părea solid. Zăpada scârțâia sub picioare, iar respirația noastră forma nori mici care se risipeau în aerul înghețat. Strada era cufundată în liniște, dar nu eram singurele siluete care se mișcau prin noapte. Din toate direcțiile, umbre întunecate convergeau spre același punct: Alimentara 17.

Când am ajuns, erau deja vreo treizeci de persoane aliniate de-a lungul zidului. Unii stăteau pe scăunele pliate aduse de acasă, alții drepți, bătuți de vânt. Mama m-a așezat la rând, apoi s-a dus să vorbească cu doamna Florica, vecina noastră de la etajul doi, care era deja acolo de la ora două.

"E marfă sigur?" am auzit-o pe mama întrebând în șoaptă.

"Da, fată, vine mașina la șase. Aduce pulpe și piept. Dar puțin, ca de obicei. Dacă prinzi, prinzi."

Cozile acelea nocturne aveau regulile lor nescrise. Fiecare își ținea locul pentru familia sa. Uneori, când frigul devenea insuportabil, ne organizam în schimburi - un membru al familiei stătea o oră, apoi era înlocuit de altul, astfel încât locul în coadă să fie păstrat. Nimeni nu sărea rândul - asta era o lege de fier. Dacă încercai, întreaga coadă se ridica împotriva ta, o forță colectivă mai de temut decât orice miliție.

Pe măsură ce se apropia dimineața, coada creștea. Oamenii apăreau din întuneric ca niște fantome obosite. Unii veneau direct de la schimbul trei, alții se treziseră cu noaptea în cap. Mulți aveau ochii umflați de somn, dar nimeni nu se plângea. Vorbeam în șoaptă, ca niște conspiratori. Discuțiile erau mereu aceleași:

"Câte kilograme o să dea, știe cineva?"

"Se zvonește că un kilogram de persoană."

"Da, dar numai dacă ajunge. Luna trecută la Alimentara 32 s-a terminat la numărul 50 în coadă."

În jurul orei cinci, mama mi-a dat o ceașcă de ceai fierbinte din termosul pe care îl adusese. Aburul se ridica în aerul rece, oferindu-mi pentru câteva clipe o senzație de confort. Lângă noi, un bărbat în vârstă citea la lumina slabă a unei lanterne. Își pusese peste ochelari o pereche de mănuși decupate special pentru degete, o invenție personală pentru cozile din timpul iernii.

"Ce citești, nea Vasile?" a întrebat cineva din spate.

"Tolstoi," a răspuns bătrânul fără să ridice privirea. "Dacă tot stau la coadă, măcar să profit de timp."

Această afirmație conținea înțelepciunea generației lui: găsești mereu o modalitate de a transforma timpul pierdut în ceva util. La cozi se citeau cărți, se învăța pentru examene, se tricotau haine, se rezolvau integrame. Nimeni nu stătea degeaba.

Când s-a luminat de ziuă, strada prinsese viață. Coada se întindea acum pe mai bine de o sută de metri, șerpuind pe după colț. Vânzătorii au sosit la șase fără un sfert, privindu-ne de parcă ne vedeau pentru prima dată, deși acest ritual se repeta săptămânal. Au deschis ușile metalice, dar nimeni nu avea voie să intre încă. Am așteptat mașina.

Doar cei care au trăit acele vremuri pot înțelege cu adevărat sentimentul care te cuprindea când auzeai în sfârșit motorul camionului de aprovizionare. Era un amestec ciudat de speranță și anxietate. Apoi venea momentul adevărului: cât de mult aducea? Va ajunge pentru toți cei care au așteptat?

Nea Gheorghe, pensionarul care locuia la parter în blocul nostru, se uita la ceasul său vechi de buzunar și clătina din cap. "Șase și un sfert. Întârzie. Mereu întârzie."

În jurul orei șapte, când soarele de iarnă începuse să se ridice palid peste blocurile cenușii, camionul a sosit în sfârșit. Două persoane au coborât și au început să descarce lăzile. Cu ochii ațintiți asupra lor, coada a fremătat ca un organism viu. Număram lăzile în gând, încercând să estimăm câtă carne conțineau și dacă va ajunge până la noi.

Intrarea în magazin era strict controlată. Câte cinci persoane o dată. Fiecare primea rația, apoi ieșea pe altă ușă. Cei care ieșeau erau studiați cu atenție de cei aflați încă la coadă. Cât au primit? Ce calitate era? Merita așteptarea de patru-cinci ore?

Pe măsură ce coada se mișca încet spre intrare, tensiunea creștea. Fiecare pas era o victorie mică. Când ne aflam la mai puțin de zece persoane de intrare, mama și-a strâns buletinul și banii în palmă, pregătită. M-a privit și mi-a șoptit: "Dacă întreabă pentru câte persoane, spui patru. Nu uita."

Acesta era un alt secret al cozilor - uneori, depindea de vânzător câtă marfă primeai. Unii dădeau strict pe buletin, un kilogram de persoană. Alții erau mai înțelegători când vedeau un copil în fața lor.

De multe ori mă întrebam: cum ar fi să intri simplu într-un magazin și să cumperi ce ai nevoie, fără să stai la coadă de la trei dimineața? Mi se părea o idee atât de bizară încât semăna cu science fiction. În lumea mea, alimentele erau întotdeauna raționalizate, întotdeauna insuficiente, întotdeauna motiv de strategie și planificare.

Acele ore petrecute la cozi erau o lecție despre răbdare, despre solidaritate și despre speranță. Răbdare - pentru că nu aveai de ales. Solidaritate - pentru că la coadă toți eram egali, indiferent ce funcție aveam în viața de zi cu zi. Și speranță - pentru că fără ea, nimeni nu s-ar fi trezit la trei dimineața pentru o bucată de carne.

Pe vremea când magazinele erau goale, oamenii erau mai plini. Plini de povești, de strategii de supraviețuire, de umor pentru a face față absurdului din jur. Unde mai găsești astăzi acel spirit al cozilor, acea camaraderie născută din nevoia comună?

Când în sfârșit ne-a venit rândul să intrăm, magazinul părea aproape ireal după atâtea ore de așteptare în frig. Lumina neonului, mirosul puternic de dezinfectant amestecat cu cel de carne, vânzătoarea cu halatul ei imaculat - totul avea o calitate teatrală. Mama mi-a strâns ușor mâna, un semn să fiu atentă și să nu spun nimic. A pus buletinul pe tejghea.

"Pentru câte persoane?" a întrebat vânzătoarea mecanic, fără să ridice privirea.

"Patru," a răspuns mama. "Soțul, eu și doi copii."

Vânzătoarea a aruncat o privire spre mine, singura dovadă vizibilă a existenței copiilor menționați. Un moment de ezitare, apoi a tăiat și a cântărit: două kilograme și jumătate de carne. Mai mult decât rația oficială.

"Mulțumim," a șoptit mama, punând rapid carnea în sacoșă, de parcă s-ar fi temut că vânzătoarea se va răzgândi.

Afară, aerul rece ne-a lovit din nou. Era aproape opt - fusesem la coadă cinci ore pentru două kilograme și jumătate de carne. Și totuși, ne simțeam norocoase.

"Fugi la școală direct," mi-a spus mama, întinzându-mi ghiozdanul pe care îl adusese cu ea. "Eu duc carnea acasă și merg la serviciu. Diseară facem sarmale."

Cât de ciudat să te simți bogat cu doar câteva bucăți de carne în sacoșă! Dar așa erau vremurile - fiecare kilogram obținut era o victorie, fiecare coadă trecută cu succes era un motiv de mândrie.

Cozile acelea interminabile nu ne-au învățat doar răbdare. Ne-au învățat să supraviețuim, să ne adaptăm, să găsim soluții în cele mai dificile situații. Ne-au învățat valoarea unui simplu kilogram de carne sau a unei pâini proaspete. Și poate cel mai important, ne-au învățat că nicio greutate nu e de nesuportat atunci când o împarți cu ceilalți.

Ne plângem astăzi că stăm cinci minute la coadă la supermarket și ne enervăm când internetul e prea lent. Oare ce-ar spune generațiile care au stat nopți întregi la cozi pentru alimente de bază? Poate că le-ar fi greu să înțeleagă nerăbdarea noastră, după cum nouă ne e greu să explicăm copiilor noștri ce însemna să te trezești la trei dimineața pentru câteva bucăți de carne.

Pentru că, în esență, cozile acelea erau mai mult decât simple așteptări pentru alimente. Erau o metaforă a întregii noastre existențe: așteptam mereu ceva - un apartament mai bun, o vacanță la mare, un pașaport, libertate. Și, ca la orice coadă, nu știai niciodată sigur dacă va ajunge și la tine sau se va termina exact înainte să-ți vină rândul.