$$$

 Parcă și acum simt cum mă strânge la gât gulerul apretat al uniformei cu pătrățele albastre.

Era 1983, sfârșit de august, când mama mi-a pus prima dată pe umeri uniforma de școală. Materialul rigid, în carouri albastre cu alb, mirosea a nou și a așteptări. Mânecile erau puțin prea lungi, "ca să-ți fie bună și la anul", iar gulerul alb, prins cu nasture, părea că vrea să mă sufoce. Șorțulețul negru, obligatoriu peste uniformă, fusese cusut chiar de bunica, pentru că în magazine nu se mai găseau de mărimea mea.

În dimineața primei zile de școală, mama m-a trezit cu o oră mai devreme. Mi-a împletit codițele strâns, atât de strâns încât simțeam cum mi se întinde pielea de pe frunte. A verificat de trei ori dacă am mânecuțele curate, dacă gulerul e bine prins, dacă fundițele roșii sunt perfect simetrice. "Să nu ne facem de rușine", repeta ea, aranjându-mi uniforma. În oglinjoară, vedeam o fetiță speriată, cu ochii mari și obrazul palid, pierdută parcă în pătrățelele acelea perfecte.

În curtea Școlii Generale nr. 4, toate fetițele arătau la fel - un rând de pătrățele albastre și gulere albe, aliniate perfect, ca niște soldăței de plumb. Doar fundițele roșii, prinse în păr, mai aduceau o pată de culoare în peisajul acela uniform.

Tovarășa învățătoare Popescu, o femeie înaltă cu părul strâns într-un coc sever, ne-a măsurat din priviri. "Foarte bine, pionieri. Uniforma impecabilă arată disciplina. Disciplina arată caracterul. Caracterul face omul nou." Ne-a verificat pe rând, punându-ne să întindem mâinile pentru inspecție. Unghiile trebuiau să fie scurte și curate. Părul - perfect pieptănat. Uniforma - fără cea mai mică pată.

Ai noștri spuneau că avem noroc cu tovarășa Popescu. "E strictă, dar corectă", zicea tata. "Te învață carte, nu glumă." Adevărul era că tremuram toți când intra în clasă, cu catalogul subsuoară și rigla lungă în mână. Nu bătea niciodată, dar rigla aceea lovind catedra făcea un zgomot care îți înghieța sângele în vene.

În banca a doua, lângă mine, stătea Mirela. Avea mereu uniforma șifonată și, oricât se străduia mama ei, nu reușea să țină gulerul alb la fel de imaculat precum al celorlalte fete. "Taică-său e la Canal", șoptea mama către tata, când credeau că nu-i aud. "Sărmana femeie, lucrează în două schimburi la Fabrica de Confecții."

Într-o zi, tovarășa Popescu a oprit-o pe Mirela în fața clasei. "De ce ai gulerul murdar, pionieră?" Mirela a privit în pământ, fără să răspundă. "Întreb pentru ultima dată, de ce nu respecți regulamentul școlar?" Vocea tovarășei învățătoare tăia aerul ca un cuțit.

"Mama... mama spală noaptea și nu se usucă bine", a îngăimat Mirela, cu ochii în lacrimi.

A urmat o tăcere grea. Tovarășa Popescu a privit-o lung, apoi, spre surprinderea noastră, vocea i s-a înmuiat ușor. "Mâine să vii mai devreme. Avem gulere de rezervă în cancelarie."

Din ziua aceea, Mirela venea în fiecare dimineață cu treizeci de minute mai devreme, iar tovarășa Popescu îi prindea personal un guler proaspăt apretat. Nimeni nu comenta, nimeni nu punea întrebări. Era o înțelegere tacită între ele.

Uniformele acelea ne făceau pe toți să arătăm la fel, dar fiecare dintre noi purta povești diferite în spatele pătrățelelor albastre. Unii veneau cu ghiozdane noi din piele, alții cu sacoșe de rafie în care cărțile stăteau înghesuit lângă un măr și o felie de pâine cu margarină. 

Doar cei care au purtat acele uniforme știu cu adevărat cum era să crești într-o lume în care conformitatea era mai presus de toate, iar orice abatere era imediat observată și corectată. Pătrățelele acelea ne-au format nu doar ținuta, ci și caracterul, învățându-ne să ne aliniem, să respectăm regulile, să ne suprimăm individualitatea.

Tabloul lui Lenin privea sever din perete, în timp ce noi recitam poezii patriotice și învățam despre "realizările epocale ale socialismului". La matematică, problemele erau mereu despre tractoare care ară hectare sau muncitori care depășesc norma. La română, compunerile noastre trebuiau să reflecte "realitatea luminoasă a prezentului socialist".

Într-o zi de iarnă, când gerul făcea să trosnească geamurile clasei, tovarășa Popescu ne-a surprins pe toți. A închis ușa, s-a uitat precaut spre hol, apoi a scos dintr-un sertar o carte cu coperți uzate. "Azi vă citesc ceva special", a spus ea, cu o voce diferită de cea pe care o cunoșteam. Era "Amintiri din copilărie" de Ion Creangă, dar nu varianta cenzurată din manual, ci povestea întreagă, cu toate șotiile lui Nică. Am râs în pumni, ne-am uitat unii la alții nevenindu-ne să credem. Pentru prima dată, tovarășa Popescu părea umană.

Ce s-a întâmplat cu uniformele acelea după 1989? Ale noastre au dispărut repede din garderobe, ca și cum am fi vrut să ștergem orice urmă a trecutului. Dar ele rămân vii în fotografiile îngălbenite și în amintirile noastre – simboluri ale unei epoci în care copilăria era standardizată, iar pătrățelele acelea albastre ne defineau mai mult decât ne-am fi dorit.

Oare copiii de astăzi, cu hainele lor colorate și diverse, vor înțelege vreodată cum era să fii judecat după cât de alb îți era gulerul sau cât de bine știai poezia despre Partid? Acele uniformități impuse ne-au învățat să căutăm libertatea în cele mai mici detalii – într-un zâmbet ascuns, într-o fundă puțin mai mare, într-o poveste citită în secret.

Să știți că atunci când vedeți o doamnă de vârstă mijlocie care își inspectează obsesiv hainele pentru cea mai mică pată sau care își verifică mereu părul în oglindă, există șanse mari să fi purtat și ea cândva o uniformă cu pătrățele albastre. Pentru că acele deprinderi, odată formate, nu dispar niciodată cu adevărat – rămân cusute în ființa noastră, ca niște fire invizibile care ne leagă de copiii care am fost cândva, aliniați perfect în curtea școlii, cu uniformele apretate și sufletele tremurânde.