$$$

 Tony Bulandra, actor, organizator, director de trupă, animator, director de scenă şi soţ al Luciei Sturdza, a trecut la cele vesnice pe 5 aprilie 1943 (n. 13 martie 1881). 

Tudor Arghezi, despre Tony Bulandra, în „Bilete de papagal“ – text reprodus de Lucia Sturdza Bulandra, în cartea ei, „Amintiri… Amintiri…“

„Îi sînt dator, cînd frunzele încep să se ivească, să las o foaie să-i cadă din caiet pe mormînt. Îi sînt dator pentru că l-am ascultat pe vremuri corect şi sobru în personajul jucat, pentru că l-am văzut trăindu-se pe scenă cu încredinţare.

Cîteodată, identic întotdeauna, l-am acuzat de monotonie, atunci cînd el avea dreptul de personalitate la ea — şi m-am căit, îi sînt dator şi pentru această întristare dator.

Îi sînt dator pentru cavalerismul lui, pentru linia neîntreruptă a unei vieţi, realizată pe un concept. Se vedea în el un decalc — de pe voinţă şi această izbutire a unui om e o nobleţă. Nu ştiu cîţi oameni merită elogiul bărbatului echilibrat pe moral.

Îi sînt dator pentru că ştia să umble, să salute şi să rîdă cu măsură, elegant şi distant; pentru că nu s-a căciulit şi n-a primit căciulire. Curat ca un fulg, gătit şi zvelt ca o tuberoză, seriozitatea lui interioară avea adiacenţe cu melancolia eternă. Nu mi-a părut niciodată actor pe scenă: era personajul adevărat, întreg în sine însuşi, era concentrat pînă la metal.

Îi sînt dator că se purta ca un prinţ, că vorbea graiul pe care-l adunăm cu condeiul din peliniţă şi mălură, între ţiganii accentului şi ai conduitei, ca Făt-Frumos. Semeţia lui delicată n-a spus niciodată că a suferit.

Îi sint dator, pentru că l-am găsit ori de cîte ori l-am căutat, invariabil, ca o carte înmînuşată în fin marochin, la locul ei, pe marginea bibliotecii, de-a curmezişul, exemplar ales, de rafinament.

Îi sînt dator pentru că ultima oară cînd l-am întîlnit, acum cîteva luni, nu i-am strîns cu destulă putere mîinile pe jumătate zburate. I-aş fi lăsat în palmă o amintire, intuiţia slovelor acestora, pe care nu le-a bănuit şi pe care nu le mai citeşte.

Pămîntule, fii îngăduitor cu acest Hamlet. După aplauzele sălilor strălucite, nu te aşterne, timpule, cu uitarea ta peste el. Lasă vîntul să-i cînte din ghitară în singurătatea lui de acum. Lasă primăvara să adune basme şi mierle împrejurul acestui descîntător. El şi-a luat şi a plecat cu ele, toate sufletele pe care le-a născocit. Lasă-ne să ne aducem aminte şi noi.

Eram dator să las să cadă o foaie pe mormînt, cu şoapta ei de hîrtie…“ – Tudor Arghezi.