$$$

 Câteodată, zidurile care ne înconjoară nu sunt făcute din piatră, ci din așteptările celor pe care îi iubim prea mult ca să-i dezamăgim.

Maria stătea în fața oglinzii, privind rochia de mireasă pe care mama ei o ajusta cu mâini tremurânde. Șaptesprezece ani și deja mireasă. Nu așa își imaginase ea acest moment. În visele ei, rochia ar fi fost albă, nu crem. Ar fi fost vara, nu toamna târzie cu ploile ei nesfârșite. Și, mai ales, mirele ar fi fost altcineva. Oricine altcineva.

"Stai dreaptă, fată," o mustră mama, înfigând ace în tivul prea lung al rochiei. "Familia lui Vasile e cea mai înstărită din sat. Tatăl tău a dat mâna cu tatăl lui, nu poți să-i faci de râs acum."

Maria tace. Ce ar putea spune? Că îl iubește pe Andrei, băiatul sărac de la marginea satului, cu care se întâlnea pe ascuns la pârâu? Că a jurat să-l aștepte până se întoarce din armată? Că visează să plece împreună la oraș, departe de pământurile care leagă familiile de sat ca niște lanțuri nevăzute?

În cealaltă parte a satului, Vasile stă pe marginea patului, cu o sticlă de țuică pe jumătate goală în mână. Douăzeci și doi de ani, fiul cel mare al gospodarului Pavel, moștenitorul pământurilor care se întind de la pădure până la râu. În buzunarul hainei de duminică, ține o fotografie făcută vara trecută la hora satului. El și Elena, fata învățătorului, râzând cu capetele apropiate.

"Lasă prostiile și pregătește-te," tună vocea tatălui său din pragul ușii. "Mireasa te așteaptă, iar tu bei de unul singur ca un netrebnic."

Vasile nu răspunde. Ce rost are? Tatăl lui nu va înțelege niciodată. "Pământul nostru și al lui Gheorghe trebuie să se unească", spusese el de o sută de ori. "Altfel, vine cooperativa și ne ia tot. Doar uniți rămânem puternici."

Nunta se ține în octombrie, sub cerul plumburiu, cu jumătate din sat adunată în curtea bisericii. Mirele și mireasa stau alături, străini unul pentru celălalt, legați de coroane și de jurămintele rostite cu voce stinsă. Nimeni nu observă privirea lungă pe care Maria o aruncă spre poarta bisericii, unde Andrei, întors pentru o zi din armată, stă ascuns după un copac. Nimeni nu vede cum mâna lui Vasile tremură când preotul îi unește, nici cum privirea lui caută disperat prin mulțime, sperând că Elena va veni măcar să-l vadă pentru ultima oară.

"Să vă dea Dumnezeu casă de piatră și copii sănătoși," urează nuntașii, ciocnind pahare cu vin. Dar casa lor e clădită pe nisip, pe promisiuni făcute de alții, pe sacrificii cerute în numele pământului și al tradiției.

Prima noapte e stânjenitoare, cu tăceri lungi și atingeri ezitante. Casa nouă, construită de părinții lor la jumătatea distanței dintre cele două gospodării, e frumoasă dar rece. În ciuda mobilei lucioase și a zestrei bogate, lipsește căldura unui cămin adevărat.

"Nu te cunosc," șoptește Maria în întuneric, "dar promit să încerc să fiu o soție bună."

"Și eu promit să te respect," răspunde Vasile, cu ochii ațintiți spre fereastra care dă spre drumul ce duce la casa Elenei.

Lunile trec greu. Maria învață să gătească ce-i place lui Vasile, să țină casa așa cum își doresc soacra și mama ei, să zâmbească la sărbători, când tot satul îi privește. Vasile muncește de dimineață până seara târziu pe câmp, venind acasă doar pentru mese și pentru somnul din ce în ce mai agitat.

Doar cei care poartă măști în fiecare zi știu cu adevărat cât de greu e să respiri printre așteptările celorlalți, fără să-ți pierzi propria identitate.

Viața lor e un șir de zile identice, de sarcini îndeplinite conștiincios, de cuvinte politicoase schimbate peste masa la care mănâncă separat. Seara, fiecare se retrage în colțul său - ea cu cusutul, el cu socotelile gospodariei. În fiecare duminică, merg la biserică împreună și stau în aceeași strană, fără să-și vorbească.

Vestea că Maria e însărcinată aduce prima bucurie adevărată în casa lor. Pentru o clipă, ochii lor se întâlnesc cu speranță. Poate că un copil va vindeca tăcerea, va umple golul dintre ei, va da sens sacrificiului lor.

Dar fetița care se naște în vara următoare e fragilă și plânge necontenit. Nopțile devin un chin, cu Maria încovoiată asupra leagănului și Vasile privind neputincios din pragul ușii. La trei luni, copila se stinge într-o noapte fierbinte de august. O înmormântează sub un cireș, în spatele casei, plantând trandafiri pe mormântul minuscul.

"E vina mea," șoptește Maria printre lacrimi. "N-am știut să fiu mamă."

"E vina noastră," răspunde Vasile, pentru prima dată sincer. "N-am știut să fim familie."

În acea noapte, pentru prima dată, adorm ținându-se de mână. Dar dimineața aduce din nou tăcerea, rutina, distanța. Vasile se aruncă în muncă cu și mai multă furie. Maria începe să țeasă, umplând casa cu covoare și țesături pe care nimeni nu le folosește.

Andrei se însoară cu o fată din satul vecin și se mută la oraș. Maria află din scrisoarea unei verișoare și plânge o noapte întreagă, ascunsă în podul casei. A doua zi, își taie cosița lungă pe care o păstrase din copilărie.

Elena devine învățătoare, ca tatăl ei, și se dedică copiilor pe care nu-i va avea niciodată. În fiecare dimineață, Vasile trece prin fața școlii, încetinind pașii doar atât cât să audă vocea ei prin fereastra deschisă.

Anii trec, aducând cu ei un fel de pace - nu fericirea pe care o visaseră, ci un armistițiu între două suflete rănite care au învățat să conviețuiască. În sat, sunt considerați un cuplu model. "Niciodată nu se ceartă," spun oamenii cu admirație, fără să înțeleagă că cearta necesită pasiune, iar ei și-au îngropat pasiunile demult.

La patruzeci de ani, Maria găsește un caiet vechi într-un sertar. Sunt poeziile pe care le scria pentru Andrei, vise adolescentine despre dragoste și libertate. Citindu-le, realizează cât de mult s-a schimbat, cât de străină îi e fata care le-a scris. În acea seară, aprinde focul în sobă și aruncă caietul în flăcări, privind cum visele ei de odinioară se transformă în cenușă.

Vasile o găsește plângând în fața sobei și, pentru prima dată, îndrăznește să o întrebe:

"Ai fost vreodată fericită, Maria? Măcar o zi, de când suntem împreună?"

Ea ridică privirea, surprinsă de întrebare. După douăzeci și trei de ani de căsnicie, e prima dată când vorbesc despre fericire.

"La nașterea Ilenei," răspunde ea încet. "Când mi-au pus-o în brațe și m-ai privit cu mândrie. Pentru câteva ore, am crezut că am o familie adevărată."

Vasile tace, apoi spune încet: "Și eu. A fost singura dată când m-am simțit întreg."

Oare câți oameni trăiesc vieți de compromis, sacrificându-și fericirea personală în numele tradițiilor sau așteptărilor familiei, realizând prea târziu prețul enorm pe care l-au plătit?

În vara în care împlinesc douăzeci și cinci de ani de căsnicie, părinții lor organizează o petrecere mare. Tot satul e invitat să sărbătorească "dragostea trainică" a celor doi. Stau la masa principală, zâmbind și primind felicitări, ca niște actori bine antrenați într-un spectacol care a durat prea mult.

Seara, când toți oaspeții au plecat, se așează pe prispa casei. Pentru prima dată în toți acești ani, Vasile îi povestește despre Elena, despre visele lui de a studia la oraș, despre cum s-a resemnat cu viața aleasă de tatăl său.

"Cred că am fi putut fi fericiți, dacă am fi avut curajul să spunem nu," adaugă el, privind spre lună.

Maria tace, apoi răspunde: "Dar am fi avut curajul să trăim cu dezamăgirea părinților noștri? Cu marginalizarea din comunitate? Poate că am ales calea mai ușoară, până la urmă."

În noaptea aceea, se țin din nou de mână. Nu e dragoste, ci recunoașterea unei dureri comune, a sacrificiului pe care l-au făcut amândoi.

Boala vine pe neașteptate. La cincizeci de ani, Maria începe să tușească și să slăbească văzând cu ochii. Doctorul din sat clătină din cap și recomandă un control la oraș. Diagnosticul e necruțător - cancer pulmonar în stadiu avansat. Luni, poate un an de viață.

Vasile, care nu și-a abandonat niciodată responsabilitățile, o îngrijește cu devotament. Îi spală părul, îi citește din ziar, stă nopți întregi lângă patul ei. Pentru prima dată, între ei se țese o intimitate reală, bazată nu pe dragoste romantică, ci pe compasiune și pe înțelegerea profundă a singurătății celuilalt.

"Te-am privit azi," îi spune Maria într-o seară, "și m-am întrebat cum ar fi fost dacă am fi învățat să ne iubim. Crezi că ar fi fost posibil?"

Vasile o privește lung. "Cred că am fi putut. Dar nu am îndrăznit niciodată să încercăm cu adevărat."

Toamna o găsește pe Maria prea slăbită pentru a se ridica din pat. Vasile mută patul lângă fereastră, ca ea să poată vedea trandafirii care înfloresc pentru ultima oară în acel an. În fiecare zi, îi aduce câte o floare și i-o pune în păr, ca în ziua nunții lor.

"Când nu voi mai fi," șoptește ea într-o seară, "vreau să fii fericit, Vasile. Măcar pentru unul dintre noi să nu fie prea târziu."

El nu răspunde, dar în noaptea aceea, plânge pentru prima dată de când era copil.

Maria se stinge într-o zi de noiembrie, ținându-l de mână. Ultimele ei cuvinte sunt o șoaptă aproape inaudibilă: "Iartă-mă că nu te-am putut iubi cum meritai."

O înmormântează lângă fiica lor, sub cireșul care a crescut înalt și puternic. Tot satul vine să-și ia rămas bun de la "buna gospodină" și "soția devotată", fără să știe că adevărata tragedie nu e moartea ei, ci viața pe care a trăit-o - o viață de renunțări și compromisuri.

După înmormântare, Vasile găsește în cutia ei de cusut un bilețel îngălbenit, păstrat acolo de decenii. E scris de mâna lui Andrei: "Te voi aștepta mereu. Oriunde. Oricând." Realizează atunci că Maria și-a păstrat propriile secrete, propriile regrete, la fel ca el.

Vasile mai trăiește cinci ani după moartea Mariei. Nu se recăsătorește, deși satul întreg îl îndeamnă să o facă. În fiecare duminică, duce flori la mormântul ei și al fiicei lor. Într-o zi, traversând satul, se oprește în fața școlii. Elena, acum directoare, iese tocmai atunci.

"Vasile," spune ea, surprinsă. "Ce faci aici?"

"Treceam doar," răspunde el. "Voiam să-ți spun... că îmi pare rău. Pentru tot."

Elena îl privește lung, apoi zâmbește trist. "Și mie îmi pare rău. Pentru amândoi. Pentru toți."

E singura lor conversație după aproape patruzeci de ani. Dar e de ajuns pentru ca Vasile să înțeleagă că regretele nu sunt doar ale lui.

În primăvara următoare, Vasile moare în somn. Îl găsește vecina, care venise să-i aducă niște plăcintă. E îmbrăcat în hainele de duminică, cu o fotografie a Mariei și a fiicei lor pe piept.

Îl înmormântează lângă ele, sub cireșul înflorit. Casa rămâne goală câțiva ani, apoi e vândută unei familii tinere din oraș. Nimeni nu le spune povestea celor care au trăit acolo - o poveste despre sacrificiu, datorie și oportunități pierdute.

În cimitirul de pe deal, trei cruci stau sub cireșul bătrân. Pe cea mai veche scrie doar "Ileana, 3 luni". Pe celelalte două: "Maria, soție și mamă devotată" și "Vasile, soț și tată iubitor".

Epitafuri convenționale pentru vieți nerealizate, pentru suflete care ar fi putut zbura, dar au ales să rămână în cușca așteptărilor sociale. Mormintele lor, ca și căsnicia lor, sunt ordonate, curate și tragic de separate în esența lor.