$$$

 

Vrajitoarea si cărbunii încinși

Mă numesc Ana. Voiam să-ți împărtășesc ceva ce numai cei din familia mea apropiată știu (mama, tatăl meu și băiatul meu); pentru ceilalți din familie, acest subiect este un tabu despre care nu s-a vorbit niciodată.

Străbunicile mele se ocupau cu vrăjitoria. Cea din partea tatălui provenea dintr-o familie de bulgari care, pe vremea aceea, au fugit de pe pământurile lor (eu sunt din zona Dobrogei). Și cea din partea mamei era cunoscută în sat și în familie ca o femeie foarte rea și destul de „puternică” în farmecele „negre”.

Tatăl meu, care era copil mic pe atunci, mi-a povestit multe lucruri pe care le-a văzut el însuși. Mi-a zis că oamenii veneau – unii bolnavi la pat, alții cu diverse probleme – dar toți plecau mulțumiți de la ea. Într-o zi, tatăl meu, copil năzdrăvan și curios, a văzut-o pe bunica lui descântând o persoană întinsă pe un pat vechi. Sub pat erau cărbuni… pe măsură ce descânta, cărbunii se încingeau. Tata nu a văzut mai mult din întâmplarea respectivă, pentru că l-au prins trăgând cu ochiul la ușă.

În familie circulă o poveste despre cum străbunica mea a ascuns un chiup pe terenul unde era casa ei. Chiupul cu pricina ar conține lucruri de valoare. A fost îngropat și descântat „pe moarte”. De ce a făcut asta? Pentru că, pe atunci, venise regimul și, de frică să nu îi confiște bunurile, le-a ascuns. Nimeni din familie nu a îndrăznit să caute comoara, de teamă să nu li se întâmple ceva. Așa că au stat departe de locul cu pricina. Acum, aproape toți cei care știau despre această poveste s-au dus.

Străbunica mea din partea mamei era temută de oameni, inclusiv de bunica mea (care îi era noră). Când venea în vizită, bunica le spunea copiilor să ascundă animalele. Se întâmplase ca, imediat după ce ieșea pe poartă, animalele să cadă bolnave, de parcă erau „trăznite” (din ceea ce mi-a spus mama mea).

Acum, eu sunt singura din familie care, încă de mică, a fost atrasă de aceste istorii. Credeți-mă sau nu, dar, la rândul meu, pe la 6-7 ani, am început și eu să descânt. Nimeni nu m-a învățat, nimeni nu mi-a arătat cum să fac. Pur și simplu mi-a venit natural, ca și cum știam din totdeauna. Cu timpul, am evoluat în acest sens. De ani buni, am început să fac și eu același lucru ca străbunicile mele… Au fost experiențe și bune, și mai puțin bune. Când oscilezi între lumină și întuneric și nu știi exact de ce parte ești, poți avea surprize.

Am învățat să mă feresc și să nu spun oamenilor cine sunt, pentru că ori mă cred nebună, ori mă privesc cu un amestec de surprindere și teamă. Pentru binele meu, încerc să fiu – sau să par – o persoană normală și banală.

P.S. Am ezitat mult înainte să-ți trimit acest mesaj. Îmi este dificil. Mă simt ca și cum aș fi în fața unui tribunal, lăsându-mă deliberat judecată de cei din jur.