$$$

 La șaptezeci și cinci de ani, Gheorghe încă o privește pe Maria ca în ziua când a văzut-o prima dată la hora din sat, când lumea era tânără și viitorul - o promisiune nesfârșită.

În grădina casei bătrânești, sub umbra nucului plantat de tatăl lui când s-a născut, Gheorghe stă pe banca de lemn și-și privește soția care culege fasole verde pentru cina de seară. Razele apusului îi mângâie conturul, transformând-o într-o siluetă aurie, aproape ireală. Pentru o clipă, prin ceața anilor, o vede din nou tânără, la nouăsprezece ani, cu coada neagră până la mijloc și râsul acela care i-a furat inima într-o duminică de iulie, la hora din sat.

"La ce te uiți așa, moșule?" întreabă Maria, simțindu-i privirea. Gârbovită de ani și de muncă, se îndreaptă cu greu, sprijinindu-se în băț. "Parcă ai vedea cine știe ce minunăție."

"Păi văd," răspunde el simplu, cu ochii aceia albaștri care nu și-au pierdut strălucirea, deși fața îi e acum brăzdată de riduri adânci. "Văd cea mai frumoasă fată din Poiana Mare."

Maria râde, un râs care încă păstrează ecouri din tinerețe. "Du-te cu poveștile tale! Mai bine vino să mă ajuți cu fasolea asta, că nu mai văd bine să aleg păstăile."

Șaizeci de ani de căsnicie. Șase decenii în care și-au împărțit totul - bucuriile, necazurile, munca la câmp, creșterea celor trei copii, acum plecați care-ncotro. Au trăit revoluția, tranziția, modernizarea care a ajuns treptat și în satul lor. Au văzut vecini plecând, case părăsite, tradițiile schimbându-se. Dar ei au rămas neschimbați în credința lor unul față de celălalt.

"Îți aduci aminte când ne-am cunoscut?" întreabă Gheorghe, ridicându-se greu de pe bancă pentru a o ajuta.

Maria zâmbește. Cum ar putea uita? Era în 1963, la hora din centrul satului. Lăutarii cântau, praful se ridica de pe pământul bătătorit de atâtea generații de dansatori, iar fetele stăteau cuminți pe margine, cu mamele veghind din umbră. Ea venise cu verișoara ei, Ileana.

"Purtai o cămașă albă și aveai părul dat pe spate cu apă," spune ea, alegând cu grijă păstăile fragede. "Și m-ai invitat la joc după ce te-ai uitat la mine o oră întreagă."

"Jumătate de oră," o corectează el râzând. "Atât mi-a luat să-mi fac curaj. Erai cea mai frumoasă fată din sat, și eu un neisprăvit care abia terminase armata."

Pe vremea aceea, dragostea începea altfel. Nu existau telefoane mobile, întâlniri online, sau ieșiri la cafenele. Erau horele duminicale, mersul la fântână, întâlnirile "întâmplătoare" la câmp, privirile schimbate la biserică. Și era timpul - timpul lung, răbdător, care permitea sentimentelor să crească încet, ca un pom care-și întinde rădăcinile adânc în pământul fertil.

Doar cei care au trăit acele vremuri pot înțelege cu adevărat ritmul lent al curteniei de altădată. Astăzi, tinerii râd când aud că Gheorghe a așteptat trei luni până să îndrăznească să o țină de mână pe Maria, și încă două până la primul sărut, furat în spatele casei ei, cu inima bătându-i să-i spargă pieptul.

"Îți aduci aminte ce ți-am șoptit la ureche când dansam prima dată?" o întreabă el, ajutând-o să pună fasolea culeasă într-un castron emailat, albastru, vechi de zeci de ani.

"Mi-ai zis că ai visat că ne căsătorim," răspunde ea, roșind ușor, ca o fată tânără. "Și eu te-am crezut nebun."

"Și uite că nebunul avea dreptate."

Timp de doi ani, s-au întâlnit doar în spațiile permise de rigiditatea satului tradițional. El îi ducea duminica greutățile de la piață, ea îi oferea apă rece când trecea pe lângă casa ei. Își vorbeau în șoaptă la hora din sat, iar el îi recita poezii învățate de la un camarad de armată care citise prea mult Eminescu.

Când, în 1965, i-a cerut mâna tatălui ei, un om aspru și respectat în sat, avea economiile strânse pentru o casă mică și promisiunea unui loc de muncă la fabrica din orașul vecin. Maria a cusut șase luni la zestrea ei - fețe de masă, prosoape, cearșafuri - toate brodate cu migală pentru viitoarea lor casă.

"Le am și acum pe toate," spune Maria, arătând spre casă. "Stau în lada de zestre, pentru când or mai veni nepoții să le vadă. Să știe că bunica lor a fost cândva o fată care visa la propria casă."

În șaizeci de ani, multe s-au schimbat în satul lor. Casele noi au înlocuit treptat căsuțele tradiționale, asfaltul a acoperit ulițele prăfuite, electrificare, televizoare, mașini - toate au venit rând pe rând. Copiii au crescut, au plecat la oraș, apoi unii chiar mai departe, în alte țări. Din cei trei copii ai lor, doar mezinul mai vine regulat, de două ori pe an. Ceilalți trimit bani, scrisori, ocazional un telefon.

"Mai ții minte cum ne-a părut rău că n-avem telefon în primii ani de căsnicie?" întreabă Maria. "Trebuia să mergem la poștă să dăm un telefon la oraș."

"Și acum ne sună copiii din Australia pe chestia asta mică," spune Gheorghe, arătând spre telefonul mobil de pe masă, pe care l-au primit de la nepotul cel mare. "Și vedem și fața Marianei când ne vorbește."

Intră împreună în casă, unde timpul parcă s-a oprit. Mobila veche, lustruită de mâinile Mariei timp de decenii, fotografiile de familie înrămate simplu, icoanele moștenite de la părinți - toate au propriile lor povești. Pe peretele din camera mare, fotografia lor de nuntă, el în costum închis, ea în rochie albă simplă, cu flori în păr, privind spre viitor cu ochi plini de speranță.

"Uneori mă întreb cum ar fi fost dacă n-ai fi venit la hora aia," spune Maria, pregătind masa pentru cină. 

"Aș fi venit la următoarea," răspunde Gheorghe simplu. "Și la următoarea după aia. Până te-aș fi găsit."

Credința lui în destinul lor comun nu s-a clătinat niciodată. Nici măcar în anii grei, când seceta le-a distrus recolta, când al doilea copil s-a îmbolnăvit grav și au vândut vacile să plătească doctorul, când fiul cel mare a anunțat că pleacă definitiv din țară. În fiecare provocare, s-au sprijinit unul pe celălalt, găsind în iubirea lor forța de a merge mai departe.

"Crezi că tinerii de azi mai știu să iubească așa?" întreabă Maria, ațintind cu greu ața în ac pentru a coase un nasture desprins de la cămașa lui. 

Gheorghe privește pe fereastră, spre dealurile din depărtare care nu s-au schimbat în toți acești ani.

"Iubesc altfel," spune el după un timp. "Au altă viață, alt ritm. Dar inima tot inimă rămâne."

Pe vremuri, un cuplu care rezista o viață întreagă era norma, nu excepția. Nu exista conceptul de "dating", de încercat relații multiple până găsești persoana potrivită. Alegerea se făcea o dată și era pentru totdeauna, iar dragostea creștea treptat, hrănită de respectul reciproc, de munca împărțită, de greutățile înfruntate împreună.

Seara, când se așază în pat, ca în fiecare noapte din ultimele șase decenii, Gheorghe îi ia mâna Mariei într-a lui. Mâinile lor, noduroase, marcate de timpul și munca grea, se potrivesc perfect. Nu mai au nevoie de cuvinte. Fiecare gest, fiecare privire, poartă greutatea anilor trăiți împreună.

"Știi ce mă bucură cel mai mult?" șoptește el în întuneric.

"Ce, bătrânul meu?"

"Că și în viața următoare, tot pe tine o să te caut la horă."

Maria zâmbește în întuneric. După o viață împreună, încă mai găsește cuvinte să-i încălzească sufletul.

În lumea de azi, cu relații de unică folosință și iubiri care se consumă în câteva swipe-uri pe ecranul telefonului, povestea Mariei și a lui Gheorghe poate părea de domeniul fantasticului. Și totuși, în satele României, mai există astfel de povești - oameni care și-au fost fideli o viață întreagă, care au clădit împreună nu doar case, ci și amintiri, tradiții, valori.

Ce credeți, mai există loc pentru astfel de iubiri într-o lume a vitezei și a opțiunilor infinite? Mai are răbdare tânăra generație să construiască o dragoste care să dureze șase decenii?