&&&&

 De câte ori poate o femeie să se prefacă că nu știe ce știe tot satul? Stăteam în fața oglinzii din dormitorul nostru și mă întrebam dacă Maria Ioniță de la capătul uliței avea dreptate când mi-a șoptit ieri la pâine: "Draga mea, toată lumea știe, numai tu te faci că nu vezi..."

Îmi priveam ridurile fine de la colțurile ochilor. La 42 de ani, nu mai eram fata frumoasă care l-a fermecat pe Gheorghe acum două decenii. Dar oare asta justifica? Trăiam împreună de 19 ani în casa ridicată cu mâinile lui și ale tatălui său. Crescusem doi copii care acum erau plecați - unul la facultate la Cluj, altul la muncă în Italia. 

Îmi amintesc și acum ziua în care l-am văzut prima dată pe Gheorghe. Era cel mai chipeș băiat din Văleni, cu umerii lați și zâmbetul care topea inimile tuturor fetelor. Părinții mei nu l-au plăcut niciodată - "E frumos, dar n-are stare", zicea tata. Poate că avea dreptate.

Deschid fereastra dormitorului și las aerul proaspăt de aprilie să intre. În curtea vecină, cocoșul anunță o nouă zi, iar mirosul de pământ umed îmi umple nările. Dincolo de gardul nostru, viața satului începe să se trezească. Mă îmbrac încet, îmi pun baticul și șorțul de bucătărie și cobor să pregătesc cafeaua.

Gheorghe nu s-a întors aseară. "Am treabă la stână, femeia mea, nu mă aștepta", mi-a zis la prânz înainte să plece. Dar stâna lui Gheorghe nu e în direcția casei Lenutei, văduva tânără care s-a întors anul trecut de la oraș după moartea soțului.

Torn cafeaua în cana lui preferată, cea cu marginea ciobită, și mă așez la masa din bucătărie. Casa e atât de liniștită fără copii, fără Gheorghe. Doar ticăitul ceasului de perete și zgomotul ocazional al găinilor din curte.

Privesc prin fereastra bucătăriei către ulița principală și îl văd pe Gheorghe venind. Pășește greoi, cu capul plecat. Poartă aceeași cămașă în carouri pe care o avea ieri, acum șifonată și murdară la un colț. Se oprește la fântâna din mijlocul drumului și își udă fața. Oare ce poveste îmi va spune azi?

***Doar cei care au trăit într-un sat românesc pot înțelege cu adevărat cât de greu este să păstrezi un secret când fiecare fereastră are ochi și fiecare gard are urechi.***

Când intră pe ușă, mă prefac ocupată cu aluatul pentru pâine. Îi simt privirea în spatele meu, dar nu mă întorc.

"Bună dimineața, Maria. Mi-ai făcut cafea?" vocea lui sună obosită, dar încă are în ea acel farmec care m-a cucerit cândva.

"Pe masă e", răspund scurt, frământând aluatul cu mai multă forță decât ar fi necesar.

Se așează și sorbe din cafea în tăcere. Minutele trec greu, apăsătoare. Afară, soarele urcă deasupra dealurilor, colorând cerul în nuanțe de portocaliu și roz deschis. E atât de frumos încât pentru o clipă uit de durerea din piept.

"A fost frig la stână azi-noapte?" întreb într-un final, fără să mă întorc.

Tăcerea lui durează prea mult. Când în sfârșit vorbește, vocea îi tremură ușor.

"Maria, trebuie să vorbim."

Îmi șterg mâinile de făină pe șorț și mă întorc. Ochii lui evită privirea mea. Mă așez în fața lui, la masă.

"Te ascult, Gheorghe."

"Nu e ce crezi tu..." începe el, dar îl întrerup.

"Și ce cred eu, Gheorghe? Ce crede tot satul? Că nevasta ta stă singură noapte de noapte în timp ce tu te încălzești la focul din casa Lenutei?"

Fața lui se albește. Nu se aștepta să știu, să spun cu voce tare ceea ce toată lumea șoptește.

"De cât timp știi?" întreabă el, privind în cana de cafea ca și cum ar putea găsi acolo răspunsuri.

"Un sat mic nu ține secrete mari, Gheorghe. Poate doar pentru cei care aleg să nu vadă."

Și atunci Gheorghe face ceva ce nu l-am văzut făcând de când ne cunoaștem - începe să plângă. Umerii lui puternici se cutremură, iar mâinile îi tremură în jurul cănii.

"N-am vrut să te rănesc, Maria. Te jur. A fost o prostie... o slăbiciune..."

Îl privesc și nu știu ce simt. Furia, durerea, umilința - toate se amestecă într-un vârtej. Dar mai e ceva, ceva ce nu mă așteptam să simt: ușurare. În sfârșit, adevărul stă la masa noastră, nu mai bântuie ca o umbră prin casă.

"Cum de ai aflat?" întreabă el, ștergându-și ochii cu mâneca șifonată.

"Mirosul de parfum ieftin de pe cămașa ta... Privirea vecinilor când trec prin sat... Și poate cel mai mult, felul în care nu mai dormi noaptea lângă mine, chiar și când ești acasă."

Gheorghe ridică privirea, ochii lui roșii întâlnindu-i pe ai mei.

"Ce-o să faci acum?" vocea lui e aproape o șoaptă.

***Oare cât de mult s-au schimbat căsniciile în România de azi? Mai rămânem împreună "de dragul copiilor" sau "pentru ce zice lumea", sau am învățat să punem fericirea proprie pe primul loc?***

Mă ridic de la masă și mă îndrept spre fereastră. În curtea vecină, Maria lui Vasile întinde rufele la uscat, aruncând din când în când priviri curioase spre casa noastră. Ce poveste nouă va circula azi prin sat?

"Nu știu, Gheorghe. Chiar nu știu."

Și e adevărat. Nu știu dacă pot ierta, nu știu dacă vreau să iert. Dar știu că în seara asta, pentru prima dată în mulți ani, nu voi mai închide ferestrele casei noastre. Lasă satul să vadă, lasă vântul să intre. Poate odată cu el va intra și curajul de a face ceea ce n-am crezut niciodată că voi face - să aleg ce e mai bine pentru mine, nu pentru ceilalți.

Gheorghe se ridică și face un pas spre mine, dar ridic mâna să-l opresc.

"Azi nu, Gheorghe. Azi vreau să rămân singură cu gândurile mele. Mâine vom vorbi din nou."

După ce pleacă, rămân în bucătăria luminată de soarele dimineții. Casa care mi s-a părut mereu prea mică pentru visele mele acum pare imensă în jurul meu. Privesc prin fereastra deschisă către dealurile din depărtare și, pentru prima dată în mulți ani, îmi permit să mă întreb: ce vreau eu de la viață?

Poate că Maria Ioniță avea dreptate. Toată lumea știa, doar eu mă prefăceam că nu văd. Dar acum văd totul clar și, oricât de dureros ar fi, e mai bine decât întunericul în care am trăit.