$$$

 Câte oi trebuie să piardă un cioban până înțelege că nu mai e loc pentru el pe aceste dealuri? Gheorghe Manole numărase șaizeci și șapte de primăveri, dar niciodată nu s-a simțit atât de singur pe culmile Vrancei ca în ultimii ani. Privește spre turma lui împuținată și încearcă să-și amintească vremurile când stâna lui era plină de viață, când râsetele bacilor tineri se amestecau cu lătratul câinilor și behăitul a sute de oi.

Soarele se ridică încet deasupra creastei muntelui, colorând cerul în nuanțe de portocaliu și roz. Gheorghe își strânge cojocul în jurul umerilor osoși. Degetele lui, noduroase și aspre ca scoarța copacilor bătrâni, mângâie urechea lui Ursu, câinele care i-a rămas credincios în toți acești ani. Dintre cei patru dulăi puternici care păzeau odinioară turma, doar Ursu mai este alături de el.

"Ce zici, bătrâne, mai facem un an pe munte?" șoptește Gheorghe, privind spre dealurile care se pierd în zare. Ursu scheaună încet, parcă înțelegând întrebarea stăpânului său.

Anul trecut, primarul din sat îi oferise o sumă decentă pentru terenul pe care se află stâna. "La ce-ți mai trebuie, bade Gheorghe? Nici măcar copiii dumitale nu vor să continue. Lumea s-a schimbat. Acum oamenii cumpără brânza de la supermarket, în cutii de plastic."

Gheorghe refuzase oferta, dar cuvintele primarului îl urmăresc în fiecare noapte când se culcă pe patul tare din coliba lui. Are dreptate - lumea s-a schimbat. Din cei opt ciobani care urcau odinioară pe munte, el a rămas singurul. Ceilalți au murit, s-au mutat la oraș sau au renunțat pur și simplu.

Se ridică greoi și își ia toiagul. E timpul să ducă oile la păscut. Pașii lui lasă urme adânci în iarba înrourată în timp ce urcă spre pășunea de deasupra stânei. Respirația i se transformă în aburi în aerul rece al dimineții. Cu fiecare an, drumul pare mai lung, povârnișurile mai abrupte.

"Hai, mânca-v-ar lupii!" strigă el spre turma de oi care se mișcă leneș în urma lui. Doar treizeci și patru de oi mai are acum. Anul trecut erau patruzeci și șase, iar acum zece ani, peste două sute.

Pe când ajunge în vârful dealului, Gheorghe se oprește să-și tragă sufletul. De aici poate vedea întreaga vale care se întinde sub el. În depărtare, satul lui natal pare o machetă miniaturală, cu case mici răspândite de-a lungul râului care șerpuiește prin vale. Fumul se ridică din câteva coșuri, dar mult mai puține decât își amintește el din copilărie.

Își amintește cum era când a urcat pentru prima dată pe munte ca băiat de stână, la doar doisprezece ani. Tatăl lui, și el cioban, l-a luat cu el pentru a-l învăța meseria. "Asta e viața noastră, Gheorghiță," îi spunea tatăl. "Aici, pe munte, suntem liberi. Nimeni nu ne spune ce să facem, nimeni nu ne stă în spate să ne numere minutele."

Libertatea aceea a fost prețul pe care l-a plătit cu o viață de singurătate. S-a căsătorit târziu, la treizeci și opt de ani, cu o femeie din satul vecin. Au avut doi copii, un băiat și o fată. Niciunul nu a vrut să continue tradiția familiei. Băiatul lucrează acum în construcții în Spania, iar fata e asistentă medicală la un spital din București. Îi vede doar de Crăciun, când coboară de pe munte pentru două săptămâni.

Nu mai e ca pe vremuri când ciobănia era o meserie respectată, când oamenii își creșteau copiii să continue tradiția, când fiecare bucată de brânză era făcută cu mândrie și pricepere transmisă din tată în fiu.

Gheorghe se așează pe o piatră și privește cum oile se împrăștie pe pășune. Scoate din traistă o bucată de pâine, slănină și un praf de sare într-o hârtie. Mănâncă încet, mestecând fiecare îmbucătură de parcă ar fi ultima. La vârsta lui, fiecare masă ar putea fi, într-adevăr, ultima.

Gândurile i se întorc la oferta primarului. Poate ar trebui să accepte. Să coboare definitiv în sat, să-și ia o cameră la azilul construit recent cu fonduri europene. Să stea la căldură, să vorbească cu alți bătrâni despre vremurile de altădată.

Dar apoi privește spre cer, spre vulturul care planează maiestuos deasupra văii, și știe că nu poate renunța. Nu încă. Stâna e viața lui, e tot ce a cunoscut vreodată. Cum ar putea să doarmă într-o cameră cu pereți albi, cu ferestre care nu se deschid complet, fără să audă vântul șuierând printre brazi și behăitul oilor în zori?

"Hai, Ursule, ne-așteaptă treabă!" spune el, ridicându-se. Câinele sare în picioare, gata să-și urmeze stăpânul.

Pe la mijlocul zilei, când soarele e deasupra capului, Gheorghe aude un zgomot de motor în depărtare. Se încruntă. Puțini oameni urcă până aici, mai ales în mijlocul săptămânii. Probabil vreun pădurar sau poate turiști rătăciți.

Dar când mașina se apropie, recunoaște Dacia veche a primarului. Oftează adânc. Știe de ce vine. Să-i repete oferta, să-l convingă să renunțe.

Mașina se oprește lângă stână, și primarul coboară, însoțit de un bărbat în costum pe care Gheorghe nu-l recunoaște. Probabil vreun dezvoltator de la oraș, dintre cei care construiesc cabane de lux pentru bucureșteni.

"Bună ziua, bade Gheorghe!" strigă primarul, apropiindu-se. "Ți-am adus un musafir. Domnul Popescu e interesat de zona asta pentru un complex turistic."

Gheorghe dă din cap fără să răspundă. Îi face semn oaspeților să se așeze pe banca din fața colibei. Intră înăuntru și revine cu o sticlă de țuică și trei păhărele ciobite.

Oare mai există cineva în România zilelor noastre care să înțeleagă cu adevărat ce înseamnă să-ți petreci viața pe munte, să trăiești în ritmul naturii, departe de zgomotul și agitația lumii moderne?

"Bade Gheorghe," începe domnul în costum după ce dă pe gât paharul de țuică, "zona asta are un potențial turistic extraordinar. Peisajul, aerul curat, liniștea... oamenii de la oraș ar plăti bani frumoși să petreacă câteva zile aici."

Gheorghe îl privește fără să clipească. A auzit discursul ăsta și înainte.

"Și ce s-ar întâmpla cu stâna mea?" întreabă el simplu.

Bărbatul în costum și primarul schimbă priviri.

"Păi, am păstra-o, desigur!" răspunde repede primarul. "Ar fi o atracție pentru turiști. Le-am arăta cum se face brânza tradițională..."

"Și oile? Și câinii? Și eu?" întreabă Gheorghe, fixându-i cu privirea lui pătrunzătoare.

Tăcerea cade grea între ei. În depărtare, un tunet anunță apropierea furtunii.

"Știți," spune Gheorghe după un timp, "tatăl meu a murit aici, pe munte. Era o zi ca asta, cu furtună apropiindu-se. L-am găsit lângă stână, cu câinele lui culcat lângă el. Parcă adormise, atât de liniștită era fața lui."

Primarul schimbă din nou o privire cu oaspetele său.

"Cred că și eu o să mor tot așa," continuă Gheorghe. "Pe munte, printre oi. Nu într-un azil sau într-o cameră de hotel transformată din stâna mea."

"Bade Gheorghe," încearcă primarul din nou, "vremurile se schimbă. Nu mai e rentabil ce faci dumneata aici. Cu banii pe care ți-i oferim, ai putea trăi liniștit la bătrânețe."

Gheorghe zâmbește ușor. "Și ce aș face eu cu banii ăștia în sat? Aș cumpăra televizor să mă uit la știri despre cât de rău merge țara? Sau aș sta la cârciumă să-mi beau amărăciunea?"

Se ridică și face câțiva pași spre marginea poienii, privind spre turma lui împrăștiată pe coastă. Ursu îl urmează credincios.

"Știu că o să vină o vreme când n-o să mai fiu eu aici," spune el fără să se întoarcă. "Știu că probabil o să faceți ce vreți voi cu locul ăsta după ce mor. Dar cât timp mai am zile, aici rămân."

Se întoarce spre cei doi bărbați, care stau stingheri pe bancă.

"Acum, dacă nu vă supărați, trebuie să aduc oile. Vine furtuna."

Primarul oftează și se ridică. "Hai, domnule Popescu. Bade Gheorghe e încăpățânat, dar îl respectăm. Poate vorbim altă dată."

După ce mașina dispare pe drumul forestier, Gheorghe rămâne singur cu gândurile lui. Norii negri se adună deasupra muntelui, iar vântul începe să se intensifice. Trebuie să aducă oile la adăpost înainte să înceapă ploaia.

În timp ce urcă din nou dealul, spre turmă, se gândește la toate schimbările pe care le-a văzut în viața lui. Satul care se golește an de an, pădurea care se retrage în fața drujbelor, stânele care dispar una câte una. Se întreabă câți ciobani ca el mai sunt pe munții României. Poate o mână, poate niciunul.

Prima picătură de ploaie îl lovește când ajunge lângă oi. Le strânge cu ajutorul lui Ursu și începe să le mâne spre adăpost. Ploaia se întețește, dar lui nu-i pasă. E obișnuit cu natura în toate formele ei.

Când ajunge la stână, e deja ud până la piele, dar mulțumit că oile sunt în siguranță. Intră în colibă și aprinde focul în soba veche. Se schimbă cu haine uscate și pune ibricul la fiert pentru o cafea.

Afară, furtuna se dezlănțuie cu toată forța. Fulgerele brăzdează cerul, iar tunetele fac să tremure pereții subțiri ai colibei. Dar înăuntru e cald și uscat. Gheorghe stă pe pat, cu o cană de cafea fierbinte în mâini și cu Ursu ghemuit la picioarele lui.

"Încă un an, bătrâne," șoptește el către câine. "Poate mai facem încă un an pe munte."

În noaptea aceea, Gheorghe visează. Visează că e din nou tânăr, că turma lui numără sute de oi, că stâna e plină de viață. Visează că fiul lui e alături de el, învățând meseria așa cum a învățat-o și el de la tatăl său.

Când se trezește, e din nou bătrânul cioban singur într-o stână aproape părăsită. Dar pentru prima dată după mult timp, simte un fel de pace. Va rămâne aici până la capăt, ultimul cioban de pe munte, păstrător al unei tradiții care moare odată cu el.

Iese din colibă în aerul proaspăt de după furtună. Cerul e limpede, spălat de ploaie, și primele raze ale soarelui ating vârfurile munților. Un nou început, o nouă zi. Poate ultima, poate nu. Dar va fi a lui, trăită așa cum a știut el întotdeauna.