&&&

 Niciodată n-am crezut că va veni ziua când nimeni nu va mai bate la ușa atelierului meu. Așa cum bate Gheorghe Petruș acum în lemnul porții pe care o cioplește, cu dalta și ciocanul moștenite de la tatăl său, care le-a moștenit la rândul lui de la tatăl său.

La șaptezeci și doi de ani, Gheorghe e unul dintre ultimii meșteri de porți maramureșene din satul Breb. Degetele lui, noduroase și puternice, poartă urmele a peste cinci decenii de muncă în lemn. Fiecare tăietură, fiecare cicatrice are povestea ei - aici s-a tăiat când a lucrat la poarta bisericii noi, acolo când a grăbit lucrarea pentru nunta fiicei primarului.

Atelierul lui e la marginea satului, într-o căsuță de lemn construită de bunicul său. Pereții sunt tapetați cu schițe îngălbenite, dălți de toate mărimile atârnă organizate pe un perete, iar în aer plutește mereu mirosul dulce al lemnului proaspăt cioplit.

Astăzi lucrează la ceea ce ar putea fi ultima lui comandă - o poartă tradițională pentru casa unui profesor universitar din Cluj, originar din sat. "Vreau ceva autentic," i-a spus profesorul, "cum se făceau pe vremuri."

Gheorghe zâmbește amar la ironia situației. Toată viața a făcut porți "cum se făceau pe vremuri", dar nimeni din sat nu mai vrea așa ceva. Ultimele zece case construite în Breb au toate porți metalice, cu telecomandă și interfon.

Fiica lui, Mărioara, vine cu o cană de ceai și o așează pe masa de lucru.

"Tot lucrezi, tată? E aproape șapte seara."

"Dacă nu termin până la sfârșitul săptămânii, domnul profesor se supără. Zice că vine cu camionul sâmbătă."

Mărioara oftează și privește bucata de stejar pe care tatăl ei o transformă încet într-o operă de artă. Motivele tradiționale prind viață sub dalta lui - funia răsucită simbolizând infinitul vieții, rozeta solară, pomul vieții.

"E frumoasă, tată," spune ea încet. "Păcat că nimeni nu mai apreciază."

Gheorghe nu răspunde. Ce să spună? Că inima lui se frânge de fiecare dată când vede o nouă poartă de fier în sat? Că nopțile visează la lemnul sub daltă, la formele care așteaptă să fie eliberate din trunchi?

Doar cei care au crescut în umbra tradițiilor românești pot înțelege cu adevărat durerea de a le vedea dispărând încet, înlocuite de modernitatea care nu ține cont de sufletul locului.

"Văzut-ai casa nouă a lui Vasile Codrea?" întreabă el în cele din urmă.

Mărioara dă din cap. Casa lui Vasile e ultima construcție din sat - o vilă cu două etaje, cu termopane și acoperiș de tablă lucioasă.

"Are poartă electrică. Zice că a dat zece mii de lei pe ea. Se deschide cu telecomanda din mașină," adaugă ea.

Gheorghe pufnește. "Zece mii de lei... Cu banii ăștia, bunicu-său și-a ridicat casa întreagă."

Se lasă tăcerea între ei. Prin fereastra mică a atelierului, se vede soarele coborând după dealurile Maramureșului, aurind vârfurile brazilor.

"Marcel a zis că vrea să vândă casa și să se mute la Baia Mare," spune Mărioara după un timp, menționând pe fiul ei de treizeci de ani. "Zice că aici nu mai e de viitor."

Mâinile lui Gheorghe se opresc din lucru. Marcel e singurul dintre nepoții lui care a arătat vreodată interes pentru meșteșugul lemnului. Când era mic, venea în atelier și se juca printre așchii, încercând să cioplească în bucăți mici de lemn. Gheorghe sperase că într-o zi îi va preda dălțile, ciocanele, și mai ales cunoștințele adunate de generații.

"Și tu ce crezi?" întreabă el, fără să-și privească fiica.

Mărioara ridică din umeri. "Ce să cred, tată? Timpul merge înainte. Nu putem trăi în muzeu."

Cuvintele ei îl dor mai mult decât orice tăietură de daltă. Muzeu. Asta a ajuns viața lui - o curiozitate, ceva de pus după sticlă și admirat de turiști care fac fotografii și apoi pleacă.

"Du-te și te odihnește," îi spune Mărioarei. "Eu mai stau puțin."

După ce fiica lui pleacă, Gheorghe rămâne singur cu lemnul său. Mângâie suprafața netedă, simțind fibrele sub degete. Fiecare bucată de lemn e diferită, fiecare are personalitatea ei. De-a lungul anilor a învățat să le asculte, să înțeleagă ce vor să devină.

Nu mai e ca pe vremuri când meșterii populari erau respectați și căutați, când o poartă maramureșeană era mândria oricărei gospodării, simbolul statutului și al continuității neamului.

Afară se întunecă și Gheorghe aprinde lampa. Mai are de lucru la stâlpii porții, unde vrea să sculpteze motivul spicului de grâu, simbolul belșugului. Se întreabă dacă profesorul universitar știe semnificația acestor simboluri, sau dacă pentru el poarta e doar un obiect decorativ, o curiozitate pentru a impresiona musafirii.

Un zgomot îl face să ridice privirea. În pragul atelierului stă Andrei, băiatul de doisprezece ani al vecinilor.

"Sărut mâna, nene Gheorghe," salută băiatul respectuos. "Am venit să văd ce lucrați."

Gheorghe zâmbește. Andrei e unul dintre puținii copii din sat care încă folosesc salutul tradițional. Vine des pe la atelier, privind fascinat la mâinile bătrânului transformând lemnul.

"Vino, băiete. Dar ai grijă să nu te tai în dălți."

Andrei se apropie și privește cu ochii mari la poarta pe jumătate terminată.

"E pentru casa noastră?" întreabă el plin de speranță.

Gheorghe clatină din cap. "Nu, băiete. E pentru un domn de la Cluj."

Dezamăgirea se citește pe chipul copilului. Anul trecut, părinții lui au înlocuit vechea poartă de lemn cu una de fier forjat, cu interfon.

"Tata zice că porțile de lemn sunt demodate," spune Andrei, parcă cerându-și scuze. "Zice că putrezesc și trebuie schimbate mereu."

Oare cum s-au transformat valorile în satele noastre? Când a început durabilitatea să conteze mai mult decât frumusețea, praticul mai mult decât sufletul pus în lucrul făcut cu mâna?

"Tatăl tău are dreptate, într-un fel," răspunde Gheorghe după o pauză. "Lemnul cere îngrijire. Dar știi care e diferența între o poartă de lemn și una de fier?"

Andrei clatină din cap.

"Lemnul trăiește," explică bătrânul. "Respiră, se schimbă cu vremea, îmbătrânește odată cu tine. O poartă de fier e mereu la fel, rece, neschimbată. Ca un străin în fața casei tale."

Băiatul se gândește la cuvintele bătrânului, apoi întinde mâna și atinge lemnul cioplit.

"Mă învățați și pe mine cum se face?" întreabă el timid.

Ceva se aprinde în ochii bătrânului. O speranță neașteptată, ca o flacără mică într-o noapte rece.

"Vrei să înveți?"

"Da," răspunde Andrei ferm. "Vreau să știu cum se făceau lucrurile pe vremuri."

Gheorghe se ridică încet de pe scaunul său și ia o bucată mică de lemn și o daltă potrivită pentru mâinile unui copil.

"Uite, prima dată trebuie să simți lemnul. Să-l cunoști. Fiecare bucată e diferită, ca oamenii."

Andrei ia lemnul în mâini și îl privește concentrat. Gheorghe îi arată cum să țină dalta, cum să o poziționeze, cum să lovească ușor cu ciocanul.

Pentru restul serii, atelierul răsună de lovituri duble - cele puternice și sigure ale bătrânului, și cele timide, ezitante ale copilului. Când Andrei pleacă acasă, duce cu el o bucată de lemn pe care a reușit să cioplească un motiv simplu - o linie șerpuită, începutul funiei răsucite.

În următoarele zile, Andrei vine în fiecare după-amiază la atelier. Gheorghe îl învață răbdător, arătându-i secretele unui meșteșug vechi de secole.

"De ce se pune funia răsucită pe poartă?" întreabă băiatul într-o zi.

"E simbolul infinitului, al vieții care nu se termină niciodată," explică bătrânul. "Când intri pe o astfel de poartă, e ca și cum ai intra într-un loc protejat, unde viața continuă din generație în generație."

Cu fiecare zi, poarta comandată de profesorul din Cluj prinde formă. Gheorghe lucrează cu o nouă energie, explicându-i lui Andrei fiecare pas, fiecare decizie artistică.

Într-o seară, pe când lucrau împreună, o mașină oprește în fața atelierului. Din ea coboară tatăl lui Andrei, Ion Munteanu, un bărbat în jur de patruzeci de ani.

"Andrei, e târziu. Hai acasă," strigă el de la ușă.

Băiatul strânge repede dalta și bucata de lemn la care lucra.

"Mă duc, tată. Am lucrat la asta, uite!"

Îi arată tatălui bucata de lemn pe care a reușit să cioplească un model simplu dar clar de rozeta solară. Ion privește surprins, apoi se uită la Gheorghe.

"L-ai pus la treabă pe fiu-meu, văd."

"Are mână bună," răspunde bătrânul simplu. "Simte lemnul."

Ion intră în atelier și privește la poarta aproape terminată. E impresionantă - înaltă, maiestuoasă, cu stâlpi bogat decorați și o intrare acoperită, protejată de un acoperiș mic, tradițional.

"Frumoasă treabă," recunoaște el. "Dar cine mai are nevoie de așa ceva în ziua de azi? Costă mult și se strică repede."

Gheorghe nu răspunde imediat. Se apleacă și ridică o bucată de lemn de stejar vechi, pătat de vreme.

"Știi de unde e asta?" întreabă el.

Ion clatină din cap.

"Din poarta casei bunicului tău, Vasile Munteanu. Am refăcut-o acum treizeci de ani, și bunicul tău a insistat să păstrez o bucată din lemnul vechi. Zicea că în el e norocul casei."

Ion privește bucata de lemn, surprins. "Bunicul a murit când eram mic. Nu-mi amintesc poarta."

"Era o poartă frumoasă. Cu toate semnele tradiționale - funia, rozeta, pomul vieții. Bunicul tău zicea că prin ele intră binecuvântarea în casă."

Urmează o tăcere lungă. Andrei privește când la tatăl său, când la bătrânul meșter.

"Vremurile se schimbă," spune în cele din urmă Ion, dar vocea lui e mai puțin sigură.

Gheorghe dă din cap. "Se schimbă, da. Dar unele lucruri rămân. De aia avem nevoie de porți frumoase - să țină ce e bun înăuntru și să lase ce e rău afară."

Când Ion și Andrei pleacă, băiatul șoptește ceva la urechea tatălui său. Ion se oprește, se întoarce spre Gheorghe.

"Nene Gheorghe... cât ar costa o poartă pentru casa noastră? Una ca asta, dar mai mică."

Bătrânul simte cum i se oprește respirația pentru o clipă.

"Pentru voi?" răspunde el, încercând să-și controleze emoția din glas. "Facem o înțelegere. Eu o cioplesc, iar Andrei mă ajută și învață. Prețul va fi că el duce meșteșugul mai departe."

Ion zâmbește, puțin stânjenit. "O să mă gândesc. Vorbim săptămâna viitoare."

După ce pleacă, Gheorghe rămâne singur în atelier, privind la poarta aproape terminată. Poate că nu e ultima, până la urmă. Poate că mai există speranță pentru meșteșugul lui străvechi.

Sâmbătă dimineața, profesorul din Cluj vine cu o dubă să ridice poarta. E încântat de lucrare, o admiră din toate unghiurile, face fotografii.

"E o adevărată operă de artă, domnule Petruș," îl laudă el. "O să fie mândria casei mele."

Gheorghe acceptă complimentele cu modestie. Îl ajută să încarce poarta, explicându-i cum să o monteze, cum să o îngrijească.

"Să o ungeți cu ulei de in în fiecare primăvară," îi spune. "Și lăsați-o să respire. Lemnul are nevoie să respire."

După ce profesorul pleacă, Gheorghe simte un gol ciudat. Întotdeauna când termină o lucrare mare e un moment de tristețe, ca și cum s-ar despărți de un prieten drag. Dar de data asta e diferit. Nu știe dacă va mai face vreodată o poartă.

Curăță atelierul, strânge așchiile, pune uneltele la loc. Când termină, Andrei apare în ușă, ținând în mână bucata de lemn la care lucrează.

"Nene Gheorghe, am terminat rozeta!" anunță el mândru.

Bătrânul examinează lucrarea băiatului. Nu e perfectă, dar e făcută cu suflet. Se vede în fiecare tăietură.

"Bună treabă, Andrei. Ai mână de meșter."

Copilul radiază de fericitate.

"Tata a zis că vrea să vorbească cu dumneavoastră despre poartă. Vine mai târziu."

Gheorghe simte cum îi bate inima mai tare. "Așa a zis?"

"Da. Și a mai zis că... că poate ar trebui să învăț de la dumneavoastră, dacă tot îmi place așa mult."

Bătrânul se așează încet pe scaunul său. Privește în jur, la atelierul plin de amintiri, la uneltele moștenite din generație în generație. Poate că nu va fi ultimul meșter de porți din Breb, până la urmă.

"Atunci hai să începem cu o lecție nouă," spune el, luând o bucată proaspătă de lemn. "Azi te învăț cum se face pomul vieții."

În timp ce lucrează împreună, Gheorghe se gândește la toate porțile pe care le-a făcut de-a lungul vieții. Fiecare a fost un început - începutul unei case noi, unei familii noi, unei povești noi. Și acum, iată, încă un început se conturează sub dalta sa.

Afară, soarele strălucește peste dealurile Maramureșului, peste casele vechi și noi, peste porțile de lemn și cele de fier. Lumea se schimbă, da, dar unele lucruri rămân. Ca povestea unui meșteșug care trece din mână în mână, din suflet în suflet, ca o flacără fragilă dar nemuritoare.