$$$

 La mulți ani, Alexandru Repan!

84✨

„Vacanță la mare”, „Mihai Viteazul”, „Ciprian Porumbescu”, „Cantemir”, „Pentru patrie”, „Burebista”, „Fram, ursul polar”, „Masca de argint”, „Colierul de turcoaze” etc.

„Norocul meu a fost că lucrurile esenţiale în meserie au venit la timpul lor, nu înainte şi mai ales nu după. Să rămâi toată viaţa un adolescent cu părul vopsit este pentru mine ceva cel puţin plictisitor. Trebuie să-ţi joci la fiecare vârstă rolurile vârstei şi să-ţi porţi bătrâneţea cu demnitate şi nu cu vopsele.”

Alexandru Repan face parte din acei artiști cu har. Are puterea, forța și rezistența de a crea nenumarate individualități distincte. 

Nu face parte dintre aceia care pretind ca publicul este stăpânul, dimpotriva. Crede ca artistul de pe scenă este cel care trebuie să domine. 

Actorul Alexandru Repan s-a născut pe 26 februarie 1940 în București, pe Strada Pache Protopopescu, colț cu Popa Nan. A copilarit in atmosfera anilor ’40.

„Eu m-am născut în război, cu un an înainte de a intra România în război cu Uniunea Sovietică. Prima copilărie am avut-o în anii cumpliţi de după război, cu sărăcia, cu seceta din Moldova, instaurarea, încet-încet, a comunismului ş.a.m.d. După aceea am început să fac o şcoală, cea nouă, în '48, şi uite aşa am terminat un liceu, aşa cum l-am terminat, am mai făcut o Facultate de istorie, după aia în fine am ajuns la ceea ce îmi doream de când m-am născut şi am ajuns şi eu ce am ajuns astăzi.”

Tatăl său, Alexandru, a fost profesor de lucru manual, iar mama sa, Marghit a fost casnică. 

Cei doi părinți au făcut tot posibilul ca fiul lor să crească frumos educat. Iubeau teatrul și l-au dus pe unicul fiu de multe ori la spectacole inoculandu-i acestuia dragostea de scenă. Alaturi de ei si unchiul sau Gogu care-i îndruma pașii, de la 14-15 ani știa pe dinafara rolurile marilor actori ai vremii: Mihai Popescu, Emil Botta sau Fory Etterle și Ionescu-Gion etc.

„Ai mei nu au avut niciun fel de legatură cu arta, cu scrisul. În schimb au iubit teatrul. M-au dus la teatru de mic. Ce-i drept, mama – fiind, intr-adevar, foarte frumoasă – co­che­ta­se, în tinerețe, cu gândul de a se dedica scenei. Iu­bi­rea ei pentru teatru mi s-a transmis chiar de la naștere”.

Filmul l-a descoperit datorită unui prieten a cărei mamă era patroana unui cinematograf, la capătul Bulevardului Protopopescu intitulat „Pache", transformat apoi în „Popular". Acolo cei doi prieteni își petreceau aproape câte o zi întreaga văzând filme, unul după altul, filme la modă atunci. În 1961 după terminarea facultății de istorie, se înscrie la examenul de admitere la Institutul de Teatru, avand in comisie personalitati care te făceau să simți cum ți se taie picioarele: Mony Ghelerter, Finti, Finteșteanu, Beate Fredanov, și intră din prima încercare cu o schiță de Caragiale, „Amicul X", si cu un sonet de Eminescu. 

Intră la clasa profesorilor Mony Ghelerter - Zoe Anghel, având ca colegi nume de mâna întâi: Ruxandra Sireteanu, Emil Hossu, Melania Carje, mult regretatul sau prieten Peter Paulhofer, Sileanu, Olga Bucataru etc. si un alt mare disparut - Alexandru Bocanet care, dupa anul intai, a plecat de la Actorie la Regie.

În 1968, actor la Teatrul Barbu Ștefănescu Delavrancea, recită un poem la Tv și este remarcat de Horia Lovinescu, pe atunci directorul Teatrului Nottara, care-i propune un rol si să devină coleg cu Ovidiu Iuliu Moldovan, Gilda Marinescu si Stefan Iordache - actor al teatrului Nottara, ceea ce a însemnat cea mai mare cotitură din viața sa. I-a adus roluri și interpretari celebre și din eternul june prim a reușit să facă adevarate roluri de compoziție care niciodată nu vor fi uitate de admiratorii scenei românești.

„Am avut norocul să joc cu nume mari, de primă mărime ale teatrului si filmului românesc. Înveți, ca spectator, de unul singur, fară dascăli de specialitate, fară cursuri și conferințe, doar venind la teatru. Odată intrat în sală, dobândești deschiderea necesară pentru a parti­cipa la actul teatral. Astfel primești mesajul piesei. Pentru mine, piesa fară mesaj nu există. N-am acceptat niciodată să joc în montări de divertisment. 

Și nu joc cum trebuie dacă spectatorul nu cinstește cum se cuvine reprezentația, dacă nu ne cinstește pe noi, comedienii. 

Am ținut mult și țin la «Craii de Curtea Veche». Se adresează unui numar restrâns de spectatori. M-am temut atunci, să fiu sincer. Poate fiindca mă simțeam dator fascinantului Mateiu Caragiale. El a fost întotdeauna în gândurile și inima mea, mi-a dăruit unele dintre cele mai mari bucurii oferite vreodată de o carte. Țineam să-i mulțumesc. Dar s-a întamplat un miracol. Lumea a venit. Sala a fost cu fiecare reprezentație mai plina. Toți ascultau cu atenție încordată. Le sunt recunoscător.”

„Norocul” său în film este întalnirea sa cu Titus Popovici, marele scenarist al filmul românesc, un om de o finețe, de o spiritualitate și de o cultură extraordinară. El îi oferă rolul împaratului Austriei din filmul „Horia” (jucat de Ovidiu Iuliu Moldovan) și cu complicitatea lui Titus, și a regizorului filmului, Mircea Mureșan, realizează personajul (un împarat francmason) din detalii subtile, pe întelesul avizaților.

Plin de glorie, este un actor răsplatit cu mai multe premii importante, printre care si Ordinul național Serviciul Credincios în grad de Cavaler, alături de alți actori, „pentru devotamentul și harul artistic puse în slujba teatrului romanesc, cu prilejul împlinirii unui veac și jumătate de existență a Teatrului Național din București”.