$$$

 "Tati, de ce vine nenea Ionuț de la etajul trei să se joace cu mama când tu ești plecat cu camionul?" Douăzeci de cuvinte care mi-au dărâmat în câteva clipe tot ce construisem în ultimii doisprezece ani de căsnicie.

Nu am putut să răspund nimic. Mi-am privit fiul de șase ani cu ochii lui mari și nevinovați, fără să înțeleagă greutatea cuvintelor pe care tocmai le rostise. Eram doar de două zile acasă, după o cursă de trei săptămâni prin Germania și Olanda. Două zile în care Daniela, soția mea, fusese mai distantă ca niciodată.

Sunt Mihai, am 38 de ani și de zece ani conduc TIR-ul pe rute internaționale. Nu e ușor să fii plecat cu săptămânile, dar am făcut-o ca să oferim un trai decent familiei noastre. Apartamentul din blocul de pe Bulevardul Timișoara din București, mașina, vacanțele la mare - toate veneau din munca mea la volan, în timp ce Daniela avea grijă de casă și de Andrei, băiețelul nostru.

În seara aceea, după ce l-am culcat pe Andrei, i-am pus întrebarea direct Danielei. A negat la început, apoi a plâns, și în cele din urmă a recunoscut. Ionuț, funcționar la primărie, proaspăt divorțat, se mutase în bloc acum opt luni. Totul începuse cu mici servicii - un bec schimbat, o priză reparată - lucruri pe care eu, fiind mereu pe drumuri, nu le puteam face.

"Nu e ușor să fii și mamă și tată când tu ești plecat cu lunile. Mă simțeam singură. Tu nu înțelegi cum e să stai între aceiași patru pereți zi de zi, având doar un copil ca partener de conversație," mi-a spus printre lacrimi.

Am simțit cum mi se frânge inima. Nu pentru că mă înșelase, ci pentru că, într-un fel, avea dreptate. Cât fusesem eu plecat prin parcările Europei, dormind în cabina camionului și vorbind doar la telefon cu ei, viața lor continuase aici. Dar oare înțelegea ea sacrificiul meu? Nopțile petrecute pe șosele străine, singurătatea mea?

Doar cei care au trecut prin viața de familie "la distanță" în sistemul românesc pot înțelege cu adevărat golul care se cască între oameni, chiar dacă scopul e nobil - un trai mai bun.

Mi-am amintit de tata, care lucrase toată viața la uzină, venind acasă în fiecare seară, obosit dar prezent. Pe vremea aceea, bărbații nu plecau cu lunile de acasă, familiile erau mai unite, chiar dacă mai sărace. Nu mai e ca pe vremuri, când prezența tatălui era o constantă, nu o excepție sărbătorită de copii.

Am stat pe balcon până târziu în noapte, fumând țigară după țigară și încercând să pun cap la cap cioburile vieții mele. Blocul nostru, o construcție cenușie din anii '80, părea deodată străin, ostil. Fiecare fereastră luminată ascundea poate o altă dramă, o altă familie destrămată de greutățile vieții moderne românești.

Dimineața următoare, l-am dus pe Andrei la școală. În drum, m-a întrebat iar despre "nenea Ionuț". I-am explicat, cum am putut mai bine, că adulții fac greșeli uneori.

"Dar tu și mama vă iubiți, nu?" m-a întrebat cu ochii aceia care nu știau încă de durere.

Nu am știut ce să-i răspund.

La întoarcere, l-am văzut pe Ionuț ieșind din bloc. Privirile noastre s-au întâlnit pentru o clipă. Nu era ură în ochii mei, doar o oboseală infinită. El și-a ferit privirea și s-a grăbit spre mașina lui. Am simțit un impuls să-l confrunt, să strig, să lovesc, dar la ce ar fi folosit? Problema nu era el. El era doar un simptom.

Oare cum s-au transformat familiile noastre românești din locuri de refugiu în teritorii de luptă între singurătăți paralele?

Seara, am stat de vorbă cu Daniela. Am vorbit mai mult decât o făcusem în ultimii ani la un loc. Despre așteptări, despre dezamăgiri, despre realitatea dură a vieții noastre. Despre faptul că amândoi ne simțeam trădați - ea de absența mea fizică, eu de infidelitatea ei.

"Ce facem acum?" a întrebat ea într-un final.

Nu aveam un răspuns clar. Divorțul părea soluția logică, dar ceva mă ținea pe loc. Andrei? Frica de singurătate? Sau poate sentimentul că eșecul acestei căsnicii nu era doar vina ei sau a mea, ci a circumstanțelor în care ne pusese viața de român obișnuit în lumea de azi?

Am decis să iau o pauză de la cursele lungi. Patronul nu a fost încântat, dar am ajuns la un compromis - rute mai scurte, maxim o săptămână departe de casă. Înseamnă mai puțini bani, dar poate mai multă familie.

Nu știu dacă eu și Daniela vom putea repara ce s-a rupt. Încă dorm pe canapea și încă simt un gol în stomac când îl văd pe Ionuț în fața blocului. Dar încercăm. Pentru Andrei, poate pentru noi, sau poate doar pentru că, după atâția ani pe șosele, știu că uneori drumul cel mai lung și anevoios e singura cale spre casă.

**În România de azi, unde atâția bărbați sunt nevoiți să plece pentru a-și întreține familiile, ce mai rămâne din conceptul tradițional de "cap al familiei" când prezența ta se rezumă la apeluri video și weekend-uri rare?**

Cred că băiatul meu mă va judeca într-o zi pentru deciziile mele. Poate va înțelege sacrificiul, poate va vedea doar eșecul. Dar sper că va învăța ceva din povestea noastră imperfectă - că dragostea nu e mereu suficientă, că oamenii greșesc, și că, uneori, a ierta e mai greu decât a conduce mii de kilometri prin Europa, dar poate la fel de necesar.

Aseară, când l-am culcat pe Andrei, mi-a spus: "Tati, mă bucur că stai mai mult acasă acum."

Și poate doar pentru asta, pentru zâmbetul lui, merită să încercăm din nou.