$$$

 "Uneori îmi imaginez că sunt invizibilă. Poate dacă aș fi cu adevărat, nu ar mai trebui să văd cum se transformă chipul ei când tata nu se uită." La nouă ani, Ana învață că în aceeași casă pot exista două lumi complet diferite - una când tatăl ei este prezent și alta când rămâne singură cu mama ei vitregă și frații vitregi.

Cel mai mult îmi plac zilele de duminică, pentru că atunci tata nu merge la atelier și stă acasă. În zilele de duminică, tanti Simona zâmbește mai mult și Vlad și Andrei nu îmi ascund jucăriile. În zilele de duminică, pot să stau și eu la masă fără să mi se spună că mănânc prea mult sau că fac prea multe firimituri.

Mă numesc Ana și am nouă ani. Mama mea a murit când aveam cinci ani. Nu-mi amintesc prea multe despre ea, doar mirosul de vanilie și cum îmi cânta înainte de culcare. Tata spune că semăn cu ea, mai ales ochii. Avem aceeași fotografie cu mama pe noptieră - tata în dormitorul mare, eu în cămăruța mea de lângă bucătărie.

Acum doi ani, tata a cunoscut-o pe tanti Simona. Ea are doi băieți, Vlad, care are unsprezece ani, și Andrei, care are zece. S-au mutat cu toții la noi acasă. Casa noastră nu era foarte mare nici înainte, dar acum parcă s-a micșorat și mai mult. Băieții au primit camera mea, iar eu m-am mutat în cămăruța care era înainte debara.

"E mai bine așa, Ana," mi-a explicat tata. "Băieții sunt doi și au nevoie de mai mult spațiu. Tu ești mică, te descurci și într-un spațiu mai restrâns.

La început am crezut că tanti Simona o să fie ca o mamă pentru mine. În primele săptămâni, făcea clătite pentru toți și îmi împletea părul dimineața. Dar apoi, treptat, lucrurile s-au schimbat. Acum, tanti Simona are două fețe. Una când e și tata acasă - atunci e zâmbitoare și îmi spune "draga mea" și îmi mângâie părul. Și alta când tata e plecat la atelier - atunci abia dacă îmi vorbește, iar când o face, vocea ei e rece ca ploaia de noiembrie.

Frații mei vitregi au învățat repede. Au două comportamente și ei - unul când e tata prin preajmă, și altul când suntem doar noi.

"Puștoaico, adu-mi un pahar cu apă!" îmi strigă Vlad când sunt doar noi în casă. Dar când auzim cheia tatei în ușă, dintr-odată devine: "Ana, vrei să te joci cu noi?"

Poate că cel mai rău e la masă. Când tata e acasă, tanti Simona pune în farfuria mea la fel de multă mâncare ca în farfuriile băieților. Dar când tata e la atelier, primesc mereu mai puțin.

"Nu ai nevoie de mai mult," spune ea când mă vede că mă uit la farfuriile pline ale băieților. "Fetițele trebuie să fie subțirele."

Odată, când am întrebat dacă pot să mai iau niște cartofi, mi-a aruncat o privire atât de tăioasă încât n-am mai cerut niciodată.

Cu hainele e la fel. Băieții primesc haine noi de la început de an școlar și de Crăciun. Eu port hainele mele vechi până când devin prea mici și mânecile ajung până la coate. Doar când tata observă și întreabă, atunci tanti Simona îmi cumpără câte ceva.

"Trebuie să fim economi," îi explică ea tatei. "Creșterea a trei copii costă, și salariul tău de mecanic nu e mare."

Tata dă din cap și pare îngrijorat. El muncește mult și vine seara acasă obosit, cu unghiile încă negre de ulei de motor, oricât s-ar spăla. Când mă vede, fața i se luminează și mă ridică în brațe, deși îi spun că sunt prea mare pentru asta. Dar îmi place - pentru câteva momente, mă simt din nou mică și protejată.

"Cum a fost la școală, prințesa mea?" mă întreabă el în fiecare seară.

"Bine," răspund mereu, pentru că nu vreau să-l întristez.

Provocările vieții de familie în România zilelor noastre sunt greu de înțeles chiar și pentru adulți. Pentru un copil, e și mai complicat. Încerc să descifrez de ce tanti Simona mă tratează diferit când tata nu e acasă. Ce am făcut greșit? De ce mă urăște?

Am încercat tot ce mi-a trecut prin minte ca să o fac să mă placă. I-am făcut un colier de mărgele la școală de Ziua Mamei, dar l-a pus în sertar și nu l-a purtat niciodată. Am încercat să o ajut la bucătărie, dar mereu găsește ceva ce nu fac bine. "Ai tăiat castraveții prea groși," sau "Ai pus prea multă sare." Băieții ei nu trebuie să ajute niciodată, dar eu trebuie să-mi "câștig locul în casă," cum spune ea.

Cel mai rău a fost acum o lună, când am avut gripă. Tata era plecat în alt oraș să aducă niște piese pentru atelier. Am avut febră mare și m-am simțit foarte rău. Tanti Simona m-a lăsat singură în camera mea aproape toată ziua. Mi-a adus un ceai dimineața și o aspirină, dar apoi a stat cu băieții în sufragerie, uitându-se la televizor și râzând. Puteam să-i aud prin peretele subțire.

Seara, când m-am târât până la baie, am auzit-o vorbind la telefon:

"Da, e bolnavă... Nu, nu e grav, face mofturi... Sigur, întotdeauna când tatăl ei e plecat găsește o scuză să atragă atenția..."

Am plâns în pernă în seara aceea, încet, ca să nu mă audă nimeni.

Doar cei care au trecut prin astfel de greutăți în sistemul românesc pot înțelege cu adevărat cât de singur se poate simți un copil într-o familie recompusă. Bunica mea din partea mamei a murit anul trecut, iar bunicii din partea tatei locuiesc departe, în alt județ. Nu am pe nimeni căruia să-i pot spune adevărul.

La școală, învățătoarea, doamna Popescu, m-a întrebat de câteva ori dacă e totul în regulă acasă. Se uită ciudat la hainele mele prea mici și la pachetul meu de prânz care e mereu mai puțin consistent decât al celorlalți copii. Dar ce aș putea să-i spun? "Tanti Simona e rea cu mine când tata nu se uită?" Ar suna ca o poveste inventată, ca atunci când Irina din clasa a III-a B a spus că a văzut o fantasmă în podul casei și nimeni nu a crezut-o.

Și apoi, mi-e frică. Frică că dacă spun ceva, va fi și mai rău acasă. Sau poate tata nu mă va crede. Sau poate - și asta e cea mai mare frică a mea - va trebui să aleagă între mine și noua lui familie. Și dacă nu mă alege pe mine?

Așa că tac și învăț să navighez între cele două lumi ale casei noastre. În una sunt Ana, prințesa tatei. În cealaltă sunt Puștoaica, cum îmi spun Vlad și Andrei, sau "fata aia", cum mă numește tanti Simona când vorbește despre mine la telefon.

Am învățat trucuri de supraviețuire. Îmi ascund două mere în ghiozdan atunci când mergem la cumpărături, pentru zilele când prânzul meu e prea mic. Am o cutie secretă sub pat unde țin lucrurile importante, ca fotografia mamei sau brățara pe care mi-a făcut-o tata din sârmă colorată la atelierul lui. Încerc să fiu cât mai puțin vizibilă când tata nu e acasă, să nu fac zgomot, să nu cer nimic.

Nu mai e ca pe vremuri, când copiii puteau să fie pur și simplu copii. Acum trebuie să fim mici adulți, să înțelegem complexitățile relațiilor, să navigăm printre tensiunile familiale și să păstrăm secrete care ne apasă umerii.

Ieri a fost ziua mea de naștere. Am împlinit nouă ani. Tata mi-a adus un tort frumos cu căpșuni și nouă lumânări. A luat liber de la atelier și m-a dus la McDonald's, doar noi doi. A fost minunat. Când ne-am întors acasă, tanti Simona avea zâmbetul ei de când e tata acasă și mi-a dat un cadou - o bluză nouă, pe măsura mea.

"Vezi? Tanti Simona te iubește," mi-a șoptit tata în ureche când am deschis pachetul.

Am zâmbit și am mulțumit frumos, așa cum m-a învățat bunica. Dar în noaptea aceea, când toți dormeau, m-am uitat lung la bluza cea nouă. Era singurul lucru nou pe care l-am primit în ultimele șase luni. Băieții primesc lucruri noi în fiecare săptămână - jocuri video, haine, ghiozdane, adidași.

"Nu-i așa că avem o familie frumoasă?" m-a întrebat tata înainte să adorm, venind să-mi dea sărutul de noapte bună.

Am dat din cap și am zâmbit. Ce altceva aș fi putut face? Cum aș putea să-i spun că familia noastră are două fețe? Cum aș putea să-i spun că tanti Simona e una când el e acasă și alta când pleacă? Nu vreau să-l rănesc. El e atât de fericit acum. Râde mai mult decât înainte. Și poate că are dreptate. Poate că am nevoie de o mamă, chiar dacă această mamă mă iubește doar cu jumătate de inimă.

Înțeleg eu, oare, la nouă ani, complexitatea relațiilor dintre adulți? Poate că tanti Simona nu e rea, poate doar nu știe cum să iubească un copil care nu e al ei. Poate e greu și pentru ea. Dar știu un lucru sigur: casa noastră are două fețe, iar eu trăiesc mai mult în cea care nu se vede.

Azi, când am venit de la școală, tanti Simona mi-a spus că vom merge în vacanță, la mare. Am fost atât de entuziasmată! N-am mai fost niciodată la mare. Dar apoi a adăugat: "Va trebui să te porți exemplar. Să nu-l deranjezi pe tatăl tău cu mofturile tale. Înțelegi? E prima noastră vacanță în familie."

Am dat din cap că înțeleg. Și chiar înțeleg. Înțeleg că în această "familie", eu sunt cea care trebuie să se adapteze, cea care trebuie să facă efortul, cea care trebuie să tacă.

Cum s-au transformat rolurile în familia românească modernă? Cum ajung copiii să poarte poveri emoționale pe care nici adulții nu le pot gestiona corect? Și, mai ales, cum poate un copil să navigheze între iubirea necondiționată a unui părinte și respingerea subtilă a celuilalt?

În seara asta, înainte să adorm, m-am uitat la fotografia mamei. Avea un zâmbet atât de cald, de parcă nimic rău nu s-ar fi putut întâmpla vreodată în prezența ei.

"Mi-e dor de tine, mami," am șoptit în întuneric.

Și pentru un moment, doar pentru un moment, am simțit parfumul de vanilie.