$$$

 "Sfoara roșie care tăia în două livada bunicilor a fost doar începutul. Acum, trei garduri de metal despărțeau ceea ce odată fusese una dintre cele mai frumoase gospodării din sat." Familia Ionescu din Vâlcea, patru frați și o moștenire care i-a transformat din rude de sânge în vecini cu procese la tribunal.

Numele meu este Gheorghe Ionescu și sunt al treilea născut dintre cei patru copii ai lui Vasile și Florica Ionescu din comuna Bujoreni, județul Vâlcea. La șaizeci și doi de ani, stau zilnic pe prispa casei părintești și privesc cele trei garduri care brăzdează acum curtea și livada unde cândva alergam toți patru desculți în iarba proaspăt cosită.

Totul a început acum zece ani, când mama s-a stins din viață la doar câteva luni după tata. Părinții noștri ne-au lăsat moștenire casa bătrânească, un hectar de livadă cu pruni și meri, și încă două hectare de pământ la câmp. O gospodărie frumoasă, ridicată cu trudă de tata și de bunicul în anii '60, una dintre cele mai arătoase din sat.

Andrei, fratele cel mare, e profesor la un liceu din Râmnicu Vâlcea și locuiește la oraș. Elena, sora mea, s-a căsătorit cu un bucureștean și s-a mutat în capitală acum treizeci de ani. Eu am rămas în sat, am lucrat o vreme la fabrica de chimicale din Râmnicu Vâlcea, dar după ce s-a închis, m-am întors la agricultură. Maria, cea mai mică dintre noi, s-a stabilit în Italia de peste douăzeci de ani.

La început, am decis să păstrăm totul în comun. Eu locuiam în casa părintească și aveam grijă de livadă, iar frații mei veneau din când în când în weekend sau în concedii. Din roadele pământului, făceam țuică și vin, pe care le împărțeam în patru părți egale. Așa a mers vreo doi ani.

Apoi, lucrurile au început să se schimbe. Andrei, mereu calculat și pragmatic, a sugerat că ar fi mai bine să împărțim terenul în mod oficial. "Ca să știe fiecare ce e al lui," a spus el, deși nimeni nu contestase până atunci dreptul fiecăruia la o parte egală.

Când a venit vorba de actele de partaj, au început neînțelegerile. Andrei și Elena voiau ca livada să fie împărțită în părți egale între noi patru. Eu argumentam că, fiind singurul care lucrez efectiv pământul, ar trebui să primesc mai mult din livadă și mai puțin din terenul de la câmp. Maria, de la distanță, zicea că ei îi e indiferent care bucată o primește, atât timp cât valorează la fel ca ale celorlalți.

După luni de discuții tensionate, notarul ne-a chemat să semnăm actele. Livada a fost împărțită în patru fâșii egale, fiecare având acces la drum. Casa cu curtea au rămas deocamdată în indiviziune, eu continuând să locuiesc acolo.

"Fiecare parte și sfoară în partea lui," a zis Andrei în ziua când au venit cei de la cadastru să măsoare. Au bătut țăruși și au întins sfori roșii peste livada unde altădată sărbătoream împreună Rusaliile și unde tata ne arăta cum se altoiesc pomii.

N-au trecut nici trei luni când Andrei a venit cu o dubă și materiale pentru gard. "Vreau să-mi împrejmuiesc partea," a anunțat el scurt. "Nu vreau să fie discuții că am cules din pomii altcuiva."

Cu inima strânsă, l-am privit cum ridica un gard de plasă metalică de-a lungul liniei care despărțea partea lui de a mea. Era prima barieră fizică între noi, frații.

Provocările vieții de familie în România zilelor noastre sunt adesea mai grave când vine vorba de proprietăți și moșteniri. Unde părinții noștri vedeau o gospodărie unită, noi am ajuns să vedem doar parcele și acte de proprietate. Poate că tranziția de la comunism la capitalism ne-a schimbat mai mult decât am fi vrut să recunoaștem.

Elena, care venea tot mai rar în sat, a fost următoarea. După ce a văzut gardul lui Andrei, a decis că și ea trebuie să-și protejeze "investiția". Soțul ei, un om de afaceri din București mereu ocupat, a angajat niște băieți din sat să-i ridice un gard de scânduri vopsite în verde, mai înalt decât cel al lui Andrei.

"De ce ai nevoie de gard așa înalt?" am întrebat-o când a venit să verifice lucrarea. "Nu te deranjează că nu mai poți vedea restul livezii?"

"Gheorghe, trăiești în trecut," mi-a răspuns ea. "Fiecare cu proprietatea lui. Așa e normal într-o țară civilizată."

Maria a fost ultima care și-a împrejmuit partea, deși ea nici măcar nu locuia în țară. A făcut-o după ce, într-o toamnă, i-am cules prunele și i-am făcut țuică, pe care i-am trimis-o în Italia. În loc să-mi mulțumească, m-a acuzat că i-am luat mai mult decât i se cuvenea.

"Data viitoare angajez pe cineva să-mi îngrijească partea," mi-a scris ea pe WhatsApp. În primăvara următoare, verișorul ei de-al doilea a venit cu materiale și a ridicat al treilea gard, din plasă și stâlpi de metal, completând astfel divizarea definitivă a fostei noastre livezi.

Acum, când stau pe prispa casei, văd trei garduri care taie livada în fâșii inegale. Partea lui Andrei e îngrijită perfect, cu iarba tunsă la fir și pomii altoiți cu soiuri noi, productive. Elena își menține partea ca pe o grădină de agrement, cu flori și câțiva pomi mai mult decorativi. Partea Mariei e semi-abandonată, cu iarba crescută și pomii nebătuți cu soluții de ani de zile.

Doar cei care au trecut prin astfel de greutăți în sistemul românesc pot înțelege cu adevărat cât de amar e să vezi moștenirea părinților tăi dezmembrată. Nu doar pământul s-a divizat, ci și familia noastră.

Anul trecut, la pomana de nouă ani a mamei, am stat fiecare în partea lui de livadă. Masa a fost pusă la limita dintre proprietăți, cu țuica și colivă așezate strategic la mijloc. Vecina Florica, prietenă din copilărie cu mama, a privit scena și a oftat: "Ce s-ar mai întrista Florica voastră dacă ar vedea gardurile astea."

Poate că cea mai dureroasă parte e că nepoții noștri nu vor cunoaște niciodată livada așa cum a fost ea cândva. Copiii lui Andrei vin doar în partea lui. Nepoții din București stau doar în parcela Elenei. Iar Maria nici măcar nu-și aduce copiii în România.

Cum s-au transformat rolurile familiale în gospodăria românească modernă? Cum am ajuns din frați care împărțeau aceeași cameră și aceleași jucării, în proprietari care-și păzesc cu strășnicie fiecare metru pătrat de pământ?

Bătrânii din sat, cei care încă mai țin la obiceiurile vechi, se uită la gardurile noastre și dau din cap a dezaprobare. Pentru ei, o gospodărie împărțită între frați e un semn de dezbinare, o rușine. "Nu mai e ca pe vremuri," îmi spune mereu baba Safta, vecina noastră de 92 de ani. "Pe vremea mea, frații își împărțeau pământul cu vorba, nu cu gardul."

Recent, primarul ne-a chemat pe toți la primărie. Există un proiect de asfaltare a drumului care trece pe lângă proprietatea noastră, dar e nevoie de acordul tuturor pentru a ceda câțiva metri pătrați din fiecare parcelă. Andrei a refuzat categoric, Elena a cerut despăgubiri, Maria nu a răspuns la telefon, iar eu am fost singurul care a semnat.

"Păcat de familia voastră," mi-a spus primarul. "Țin minte când tatăl vostru era respectat în tot satul. Acum vă certați pentru doi metri de pământ."

În fiecare duminică, mă duc la biserică și aprind câte o lumânare pentru sufletele părinților mei. Mă întreb dacă ne privesc de acolo de sus și ce simt văzând gardurile care brăzdează acum livada lor. Mă întreb dacă există vreo cale de a repara ce s-a stricat între noi.

Poate că într-o zi, gardurile acestea vor dispărea. Poate că nepoții noștri vor fi mai înțelepți decât noi și vor reuni ce am despărțit. Până atunci, stau pe prispa casei, privesc cele trei garduri și mă gândesc la vremurile când alergam liberi prin toată livada, fără griji, fără acte de proprietate, fără garduri între noi.