$$$

 "Trei surori, o pomană de făcut și douăzeci de ani de neînțelegeri care au explodat într-o singură zi." Când mama lor s-a stins, Ileana, Doina și Floarea au descoperit că organizarea unui praznic în România poate fi mai dificilă decât împărțirea unei moșteniri și mai dureroasă decât înmormântarea însăși.

Mă numesc Ileana și sunt cea mai mare dintre cele trei surori Avram din comuna Almăj, județul Dolj. Am cincizeci și șase de ani, sunt profesoară de matematică la gimnaziul din Craiova de aproape trei decenii și m-am obișnuit să rezolv probleme complicate. Dar nicio ecuație din lume nu m-a pregătit pentru haosul emoțional care a urmat după moartea mamei noastre.

Mama s-a stins într-o marți dimineața, în somnul ei, la optzeci și patru de ani. A plecat liniștită, cum și-a trăit și viața - fără să deranjeze pe nimeni, fără să ceară ajutor, chiar și atunci când avea nevoie. A fost o femeie blândă care ne-a crescut singură după ce tata a murit într-un accident la CAP când eu aveam doar zece ani, Doina opt, iar Floarea, mezina, abia împlinise cinci.

Înmormântarea a decurs cum se cuvine. Tot satul a venit să-și ia rămas bun. Mama fusese respectată, o văduvă care și-a crescut fetele cu demnitate, muncind ca infirmieră la dispensarul din sat. Preotul a vorbit frumos, vecinii au ajutat cu tot ce a fost nevoie, iar noi trei am stat alături, unite în durere, cum probabil ar fi vrut mama să ne vadă.

Problemele au început după înmormântare, când a venit vorba de organizarea pomenilor. În zona noastră, tradiția cere să se facă pomeni la nouă zile, la șase săptămâni, la șase luni și la un an. Iar prima, cea de nouă zile, se apropia vertiginos.

"Eu zic să facem pomana la Casa de Cultură din sat, cu firmă de catering din Craiova," am propus eu, gândindu-mă practic. "Suntem toate ocupate, nimeni nu are timp să gătească pentru cincizeci de persoane."

Floarea, cea mică, care locuiește la București și lucrează în corporație, a fost de acord imediat. "Sigur, e cea mai eficientă soluție. Putem comanda totul online și doar să supervizăm în ziua respectivă."

Dar Doina, sora mijlocie, care a rămas în sat și locuiește în casa părintească, s-a uitat la noi de parcă am fi comis un sacrilegiu. "Catering? La pomana mamei? Ce-ar zice lumea? Nu, domnișoarelor de la oraș! Pomana se face acasă, cu mâncare gătită de noi, cum s-a făcut dintotdeauna!"

Și așa a început ceea ce urma să devină cea mai tensionată săptămână din relația noastră fraternă.

Provocările vieții de familie în România zilelor noastre sunt amplificate când membri ai aceleiași familii trăiesc în lumi complet diferite. Eu, la oraș de treizeci de ani, Floarea plecată la București de cincisprezece, iar Doina rămasă în satul natal - trei perspective diferite asupra acelorași tradiții.

"Doina, înțeleg că ții la obiceiuri, dar hai să fim realiste," am încercat să argumentez. "Nici una dintre noi nu a mai făcut sarmale pentru cincizeci de persoane. Avem doar câteva zile la dispoziție."

"Vecinele m-ar ajuta," a insistat Doina. "Așa se face, surorilor. Când a murit Leana lui Costică, tot satul a pus mâna. Una a făcut sarmalele, alta cozonacii..."

"Și cine plătește pentru toate astea?" a întrebat Floarea, mereu pragmatică când vine vorba de finanțe. "Pentru că firma de catering ne dă factură, putem împărți costul exact în trei."

"Vai de mine, acum calculăm banii pentru sufletul mamei?" s-a indignat Doina. "Vă dau eu înapoi, leușcă cu leușcă, dacă asta vă îngrijorează!"

Nu era vorba de bani, deși poate și asta conta pentru Floarea, care mereu a fost atentă la cheltuieli. Era vorba de eficiență, de timp, de energia emoțională pe care niciuna nu o avea în acele momente de doliu.

Doar cei care au trecut prin astfel de greutăți în sistemul românesc pot înțelege cu adevărat complexitatea organizării unei pomeni tradiționale. Nu e doar despre mâncare și băutură - e despre respectarea unor ritualuri precise, despre așteptările comunității, despre onorarea celui plecat într-un mod specific locului.

În cele din urmă, am ajuns la un compromis. Am decis să facem pomana acasă, dar am împărțit responsabilitățile. Doina, care cunoștea mai bine obiceiurile locale, urma să coordoneze totul. Eu am luat asupra mea aprovizionarea cu tot ce era nevoie, de la făină pentru cozonaci până la lumânările speciale. Floarea, cu contactele ei din corporație, a găsit o femeie din satul vecin, cunoscută pentru mâncarea tradițională, care să ne ajute cu gătitul.

Dar tensiunile au persistat. În bucătăria în care crescusem toate trei, acum abia mai încăpeam. Doina critica constant modul în care tăiam ceapa pentru sarmale - "prea mare, mama le tăia mai mărunt". Floarea se plângea că mirosul de prăjit îi intră în haine și în păr. Eu încercam să mediez, dar mă enervam când vedeam că Doina ignoră lista mea organizată cu invitați și adăuga mereu pe cineva nou.

"Trebuie să chemăm și familia Georgescu," insista ea. "Mama a fost la toate înmormântările din neamul lor."

"Dar noi nici măcar nu-i cunoaștem!" protesta Floarea. "Am stat ieri o oră să facem coliva și acum îmi spui că trebuie să mai facem încă una?"

"Așa se face la noi!" riposta Doina. "Nu poți să măsori totul cu rigla ta de corporatistă!"

În noaptea dinaintea pomeniii, când mâinile ne erau crăpate de atâta frământat aluat și ochii roșii de oboseală și lacrimi, am avut, în sfârșit, discuția pe care ar fi trebuit să o avem de ani de zile.

"De ce e atât de greu să facem ceva împreună?" am întrebat eu, prăbușindu-mă pe scaunul din bucătărie. "Suntem surori, pentru Dumnezeu!"

"Pentru că voi două ați plecat!" a izbucnit Doina, cu ochii în lacrimi. "V-ați făcut viețile voastre la oraș, v-ați văzut de carierele voastre, și ați uitat de unde ați plecat. Eu am rămas aici, am avut grijă de mama, am dus toate tradițiile mai departe, singură!"

"Și crezi că a fost ușor pentru noi?" a replicat Floarea. "Să pleci de acasă, să te rupi de tot ce știi, să construiești ceva nou? Mereu ne-ai făcut să ne simțim vinovate că am vrut mai mult de la viață!"

Nu mai e ca pe vremuri, când familiile rămâneau unite în același sat generații întregi. Acum suntem împrăștiați, fiecare încercând să supraviețuiască în lumea lui, pierzând încet-încet legătura cu rădăcinile noastre, cu tradițiile, cu esența a ceea ce ne-a format.

În tăcerea care a urmat, am realizat toate trei un adevăr dureros: nu ne cunoșteam cu adevărat. Crescusem sub același acoperiș, dar devenisem străine una pentru cealaltă. Eu nu știam nimic despre luptele Doinei de a rămâne relevantă într-un sat care se golește pe zi ce trece. Doina nu înțelegea presiunea sub care trăia Floarea în mediul corporatist din București. Iar Floarea nu putea concepe de ce continuam, eu și Doina, să ținem cu atâta încăpățânare la tradiții care păreau demodate.

"Mama ar fi dezamăgită să ne vadă așa," am șoptit eu în cele din urmă.

"Nu," a răspuns Doina, surprinzându-ne. "Mama ar fi înțeles. Ea mereu spunea că fiecare pasăre zboară cum poate, dar important e să știe unde e cuibul."

Pomana de a doua zi a decurs... imperfect. Cozonacii erau puțin arși pe dedesubt. Sarmalele Doinei au ieșit mai bune decât ale mele. Floarea a uitat să pună sare în coliva cu fructe. Un vecin a băut prea multă țuică și a început să cânte, ceea ce a scandalizat-o pe preoteasa satului. Lista de invitați s-a dovedit insuficientă, pentru că au venit și oameni neinvitați, așa cum se întâmplă la țară.

Dar, în mijlocul acestui haos, noi trei ne-am găsit un moment de pace. Stăteam în tinda casei, privind mulțimea adunată în curte, și pentru prima dată după mulți ani, ne-am simțit din nou surori.

"Știți," a spus Floarea deodată, "mi-e dor de duminicile când mama făcea găluște cu prune și noi trei ne certam care să lingă crăticioara."

Am râs toate, amintindu-ne cum Doina mereu câștiga, fiind cea mai iute dintre noi.

Cum s-au transformat rolurile în familia românească din ultimele decenii? Cum am ajuns să ne despărțim atât de mult de frații și surorile noastre, nu doar geografic, ci și sufletește? Poate că răspunsul e în tranziția rapidă a societății, în diferențele dintre urban și rural, în schimbările economice care ne-au forțat să alegem între tradiție și supraviețuire.

În ziua aceea, la pomana mamei, am înțeles că, deși suntem diferite, deși viețile noastre au luat-o pe căi separată, sângele apă nu se face, cum spunea mama. Și poate că tocmai în imperfecțiunea acelei pomeni - nici tradițională cum ar fi vrut Doina, nici eficientă cum ar fi preferat Floarea, nici perfect organizată cum aș fi dorit eu - a stat frumusețea ei.

La șase săptămâni, pentru următoarea pomană, am venit fiecare cu câte ceva. Doina a pregătit sarmalele. Eu am adus coliva comandată de la cea mai bună cofetărie din Craiova. Floarea a aranjat masa cu tacâmuri și șervețele aduse special de la București. Și cumva, această combinație ciudată între vechi și nou, între sat și oraș, între tradiție și modernitate a funcționat.

Seara, după ce toți invitații au plecat, noi trei am rămas în bucătăria mamei. Am scos o sticlă de vișinată găsită în cămară, am turnat în paharele bune, "de oaspeți", și am ridicat un toast tăcut pentru mama noastră.

Și parcă am auzit-o șoptind din colțul ei preferat: "Așa, fetele mamei, tot împreună până la urmă."