$$$

 

De ce nu se duc medicii tineri la spitalele mici din provincie

(și minciuna comodă repetată la nesfârșit)

Întrebarea revine obsesiv, spusă pe un ton moralizator:

„Dar de ce nu se duc medicii tineri la spitalele mici din provincie?”

Este formulată ca o concluzie, nu ca o întrebare. Ca și cum răspunsul ar fi simplu și ar ține de caracter: comoditate, fițe, lipsă de vocație. Ca și cum problema ar fi medicul care refuză, nu locul în care i se cere să ajungă.

Realitatea este însă mult mai incomodă.

Provincia nu este un spațiu al meritocrației neatinse. Este, în foarte multe cazuri, același sistem ca în centrele mari, dar mai opac, mai personalizat și mai dependent de puterea locală. Nu există transparență mai mare. Există doar mai puțini martori.

Să spunem lucrurilor pe nume:

în multe spitale mici, posturile nu sunt câștigate, sunt aranjate. Concursul este, adesea, o formalitate. Câștigătorul este cunoscut înainte să fie publicat anunțul. Iar medicii tineri știu asta. Au văzut-o, au auzit-o, au pățit-o.

Cazul de la Mioveni nu este o „excepție nefericită”. Este un exemplu revelator. Primarul de atunci, Ion Georgescu, a fost reținut de DNA într-un dosar de corupție care includea șpagă cerută pentru rezolvarea unor probleme administrative, inclusiv legate de funcții și influență locală. Mesajul transmis sistemului a fost limpede: puterea locală intră până în măruntaiele instituțiilor publice. Inclusiv acolo unde ni se spune că „e doar un spital mic”.

În acest context, li se spune medicilor tineri:

„Mergeți la provincie, e nevoie de voi.”

Dar nimeni nu spune la ce preț.

Nu, nu li se oferă locuințe de serviciu în mod sistematic. Asta este o legendă urbană. În majoritatea cazurilor, nu le dă nimeni nimic.

Nu, nu există indemnizații speciale garantate.

Nu, nu există sporuri miraculoase care să compenseze lipsa de siguranță profesională.

Există doar promisiuni verbale, dependență personală și un sistem în care viitorul tău poate fi blocat de o semnătură sau de o supărare.

După zece–unsprezece ani de formare, medicul tânăr nu mai caută „liniște”. Caută un post obținut corect, reguli clare, protecție minimă. În multe spitale mici, exact aceste lucruri lipsesc. Dacă nu „aparții” cuiva, devii fragil. Dacă deranjezi, ești expus. Dacă întrebi prea mult, ți se închide ușa.

De aici vine refuzul. Nu din aroganță. Din luciditate.

Când cineva spune:

„Sunt posturi și nu se înscrie nimeni”,

adevărul este că mulți știu deja cine le va lua. Iar după ani de umilințe, nu mai vor să joace într-o piesă al cărei final este scris dinainte.

Atunci apare discursul salvator despre „vocație”. Un discurs comod, prin care vina este mutată de pe structură pe individ. Dacă nu vii, înseamnă că nu vrei să muncești. Dacă refuzi, ești lipsit de chemare. Este aceeași retorică prin care sistemul se spală pe mâini de propriile mizerii.

Medicii tineri nu refuză provincia.

Refuză un sistem în care competența nu este suficientă.

Refuză dependența de primari, manageri și rețele informale.

Refuză să-și pună cariera pe masa unor jocuri locale murdare.

În ziua în care posturile vor fi scoase la concurs real, fără dedicații, fără intervenții politice, fără telefoane „de sus”, medicii nu vor mai trebui convinși să meargă nicăieri. Vor merge singuri.

Până atunci, întrebarea „de ce nu se duc?” nu este naivă.

Este doar ipocrită.