$$$

 CUCERIREA BIZANȚULUI

Un nou suveran al Imperiului otoman

La 5 februarie 1451, un mesager secret aduce în Asia Mică lui Mahomed, pe atunci un tânăr în vârstă de douăzeci şi unu de ani, fiul cel mai mare al sultanului Murad, vestea că tatăl său a murit. Fără să spună un cuvânt miniştrilor şi sfetnicilor, prinţul, pe cât de şiret pe atât de energic, se aruncă pe cel mai bun cal al său, un pursânge superb, şi biciuindu-l ca să-l grăbească, străbate fără oprire distanţa de o sută douăzeci de mile până la Bosfor, trece strâmtoarea şi debarcă la Galipoli, pe ţărmul european. Abia acolo dezvăluie credincioşilor lui vestea morţii tatălui şi, pentru a preîntâmpina şi zădărnici orice pretenţie la tron a altcuiva, adună o armată de elită şi în fruntea ei se duce la Adrianopol, unde, fără a întâmpina vreo împotrivire, este recunoscut ca suveran al Imperiului otoman.

Chiar de la primul său act de guvernământ, Mahomed îşi arată teribila sa duritate, lipsită de scrupule. Pentru a îndepărta dinainte orice rudă de sânge care i-ar putea fi rivală, pune să fie înecat în baie fratele lui încă minor şi îndată după aceea – dovadă a perfidiei sale premeditate şi a cruzimii sale – pune să fie asasinat şi ucigaşul pe care îl tocmise pentru a-i omorî fratele.

Groază la Bizanț

Ştirea că în locul mai chibzuitului Murad a devenit sultan al turcilor Mahomed, acest tânăr plin de pasiuni şi avid de putere, umple de groază Bizanţul. Căci prin nenumărate iscoade s-a aflat că acest om ambiţios a jurat să pună stăpânire pe capitala de altădată a lumii şi că – în ciuda tinereţii lui – îşi petrece zilele şi nopţile studiind considerentele strategice care ar putea duce la împlinirea acestui plan al vieţii sale. De asemenea toate rapoartele sunt unanime în a recunoaşte excepţionala capacitate militară şi diplomatică a noului padişah.

Mahomed este în acelaşi timp pios şi crud, pătimaş şi viclean, un om învăţat şi un iubitor de artă care citeşte pe Caesar şi biografiile romanilor în original, dar totodată un barbar, care varsă sângele cu aceeaşi uşurinţă ca şi apa. Acest bărbat cu privirea fină şi melancolică, cu un nas coroiat şi ascuţit de papagal, se dovedeşte a fi neobosit în muncă, un soldat neînfricat şi un diplomat fără scrupul. Toate aceste însuşiri primejdioase se concentrează asupra unei singure idei: să întreacă degrabă, cu mult, faptele bunicului său Baiazid şi pe ale tatălui său, Murad, care au dovedit pentru prima oară Europei superioritatea militară a noii naţiuni turce. Dar primul lui asalt, asta se ştie şi se simte, va fi Bizanţul, acest ultim şi splendid giuvaer al împărăţiei lui Constantin şi Justinian.

Fără apărare

Această piatră preţioasă se află aici, foarte aproape, de fapt fără apărare pentru un pumn gata să lovească. Imperiul bizantin, Imperiul roman de răsărit, care cuprindea altădată lumea din Persia până în Alpi, iar de acolo până în deşerturile Asiei, un imperiu mondial, pe care altădată îl străbăteai în luni şi luni de zile, acum poate fi parcurs în trei ore de mers agale pe jos; din păcate, din vechiul Imperiu bizantin n-a mai supravieţuit decât un cap fără trup, o capitală fără ţară; din Constantinopol, oraşul lui Constantin, vechiul Byzantium, a mai rămas împăratului, bazileului, numai o parte, actualul Stambul, în timp ce Galata aparţine genovezilor, iar tot teritoriul dinafara zidurilor oraşului a căzut în mâna turcilor; această împărăţie a ultimului împărat e o nimica toată, de fapt doar un zid enorm împrejmuind biserici, palate şi un labirint de case, care se cheamă acum Bizanţ. Jefuit mai întâi fără cruţare de cruciaţi, decimat de ciumă, slăbit de veşnica luptă de apărare împotriva popoarelor nomade, sfâşiat de conflicte naţionale şi religioase, oraşul a devenit incapabil să găsească resursele de luptători şi de bravură pentru ca, prin forţe proprii, să se apere contra duşmanului, ale cărui tentacule se strâng mereu mai ameninţătoare. Purpura ultimului împărat al Bizanţului, Constantin Dragases, este o mantie făcută din vânt, dar coroana lui un joc al destinului.

Dar tocmai fiindcă este încercuit de turci, apărarea acestui oraş, sacru în ochii Occidentului printr-o cultură comună milenară, reprezintă pentru Europa un simbol al onoarei sale; numai dacă toată creştinătatea unită ar fi în stare să apere acest ultim bastion al Orientului, care se află pe punctul de-a se prăbuşi, ar mai putea dăinui Hagia Sofia, cea din urmă şi totodată cea mai frumoasă catedrală a Imperiului roman de răsărit, ca bazilică a adevăratei credinţe.

Creştinătatea unită?

Constantin îşi dă de îndată seama de primejdie. Cuprins de o îngrijorare lesne de înţeles, trimite, în ciuda tuturor discursurilor pacifice ale lui Mahomed, emisari după emisari în Italia, la Vatican, la Veneţia, la Genova, prin care cere să-i fie puse la dispoziţie galere şi soldaţi. Dar Roma şovăie, Veneţia procedează la fel, căci vechea prăpastie dintre credinţa Răsăritului şi credinţa Apusului dăinuie încă. Biserica greacă o urăşte pe cea romană, iar patriarhul ei refuză să recunoască şi acum că papa este cel mai înalt păstor. E adevărat că, în faţa ameninţării turcilor, conciliile de la Ferrara şi Florenţa hotărâseră de mult reunificarea celor două biserici, precum şi sprijinirea Bizanţului împotriva turcilor. Dar de îndată ce pericolul se îndepărtase de Bizanţ, sinoadele greceşti refuzaseră să traducă în fapt tratatul încheiat; abia acum când Mahomed a devenit sultan, iminenţa primejdiei învinge îndărătnicia ortodoxă: solicitând un grabnic ajutor, Bizanţul face cunoscut Romei că e gata să cedeze. Roma pregăteşte mai multe galere, încărcate cu soldaţi şi muniţii; pe unul din vase se află însuşi trimisul papei, pentru a celebra cu toată solemnitatea împăcarea celor două biserici şi a proclama în faţa lumii că acel ce atacă Bizanţul sfidează prin aceasta întreaga creştinătate unită.

Un spectacol grandios

Într-o zi de decembrie are loc un spectacol grandios; marea sărbătoare a împăcării se desfăşoară în somptuoasa bazilică, a cărei splendoare de odinioară – marmură, mozaicuri, bogăţii strălucitoare – se poate cu greu bănui în moscheea de astăzi. Înconjurat de toţi înalţii demnitari ai împărăţiei sale, Constantin, bazileul, şi-a făcut apariţia, pentru ca prin augusta-i coroană să fie martor şi chezaş al trăiniciei acestei veşnice reuniri. Giganticul lăcaş, iluminat de nenumărate lumânări, este arhiplin. În faţa altarului, Isidorus, trimisul Sfântului Scaun şi patriarhul ortodox, Gregorius, oficiază frăţeşte liturghia. E pentru prima oară, după multă vreme, când numele papei reapare în rugăciuni; e pentru prima oară când pioase cântări în limba latină şi în limba greacă se înalţă spre cupolele catedralei nemuritoare, în timp ce, într-o procesiune solemnă, cei doi clerici împăcaţi poartă moaştele sfântului Spiridon. Răsăritul şi Apusul, cele două credinţe par unite pe veci şi după ani şi ani de cumplite neînţelegeri, ideea europeană, ţelul Occidentului, este în sfârşit din nou împlinită.

Pradă propriului său destin

Dar scurte şi trecătoare sunt în istorie momentele de înţelepciune şi de bună înţelegere. Chiar în timp ce glasurile credincioşilor se unesc în biserică într-o rugăciune comună, în afara zidurilor ei, într-o chilie a mânăstirii, învăţatul călugăr Ghenadios tună şi fulgeră împotriva latinilor, împotriva trădării adevăratei credinţe. Abia reuşise raţiunea să înjghebe pacea şi fanatismul se şi grăbeşte s-o destrame; şi aşa cum clerul grecesc nu se gândeşte în mod sincer să se supună, tot astfel prietenii de la celălalt capăt al Mediteranei uită de ajutorul făgăduit. În fapt, se trimit câteva galere şi câteva sute de soldaţi, dar apoi oraşul este lăsat pradă propriului său destin.

Promisiuni

Când despoţii pregătesc un război, ei vorbesc necontenit doar despre pace atâta timp cât nu au terminat să se înarmeze. La urcarea sa pe tron, Mahomed întâmpină pe ambasadorii împăratului Constantin cu cele mai liniştitoare şi cordiale cuvinte; el jură public şi solemn, de faţă cu martori, pe Allah şi pe profetul său, pe îngeri şi pe Coran, că va respecta cu scrupulozitate tratatele încheiate cu bazileul. Dar totodată încheie, în ascuns, un tratat de neutralitate reciprocă, pe timp de trei ani, cu Ungaria şi Serbia, interval în care speră să cucerească nestingherit Bizanţul. Abia după aceea, considerând că promisese şi proclamase îndeajuns pacea, Mahomed provoacă războiul printr-o încălcare flagrantă de drepturi.

Demonstraţii de forţă

Până atunci, turcii nu stăpâniseră decât ţărmul asiatic al Bosforului, vasele puteau deci să treacă nestânjenite în Marea Neagră, spre grânarele lor. Fără a-şi da osteneală să găsească vreo justificare, Mahomed închide această trecere, ordonând construirea unei fortăreţe pe malul european, la Rumili Hissar, şi anume în locul cel mai strâmt, pe unde, în timpul perşilor, neînfricatul Xerxes traversase marea.

Peste noapte, mii, zeci de mii de săpători debarcă pe ţărmul european, a cărui fortificare era interzisă prin tratatele în vigoare (dar ce preţ au tratatele pentru tirani?). Ei jefuiesc, pentru a-şi procura hrană, câmpurile învecinate, dărâmă nu numai locuinţe, dar şi vestita biserică Sfântul Mihail, pentru a-şi procura pietrele necesare la construcţia fortăreţei. Zi şi noapte, sultanul conduce personal lucrările, iar Bizanţul priveşte neputincios cum, în ciuda dreptului şi a tratatelor, accesul său liber spre Marea Neagră e sugrumat. Curând, primele vase bizantine care încearcă să pătrundă în marea până acum liberă sunt bombardate, deşi formal mai domneşte pacea; după reuşita acestei prime demonstraţii de forţă, orice altă disimulare devine inutilă.

În august 1452, Mahomed îşi convoacă toate agalele şi toate paşalele şi le declară deschis că are intenţia de a ataca şi cuceri Bizanţul. El trece curând de la vorbe la fapte; trimite emisari în cele patru colţuri ale Imperiului turcesc să cheme sub arme pe toţi bărbaţii valizi, iar la 5 aprilie 1453 o armată otomană imensă inundă subit câmpia Bizanţului, ca un uriaş torent, care nu se opreşte decât sub zidurile oraşului.

Asediul oraşului a început

Sultanul, îmbrăcat magnific, călăreşte în fruntea trupelor sale, iar cortul îi este ridicat în faţa porţii Lykas; înainte însă de-a înălţa steagul în faţa cartierului său general, el porunceşte să se desfăşoare covorul de rugăciune. Apoi, păşind pe acesta cu picioarele goale, cu faţa spre Mecca, îşi pleacă fruntea de trei ori la pământ; în spatele lui – ca un măreţ spectacol – întreaga sa armată se pleacă în aceeaşi direcţie şi în acelaşi ritm, intonând, odată cu el, rugăciunea adresată lui Allah, ca acesta să le dea puterea de a învinge. Apoi sultanul se ridică. Omul smerit e din nou plin de trufie; sluga lui Dumnezeu a redevenit stăpân şi soldat; şi iată că „telalii”, crainicii săi, aleargă în întreaga tabără pentru a vesti, în sunetele tobelor şi trâmbiţelor, că asediul oraşului a început.

Ziduri

Puterea şi tăria Bizanţului stă acum doar în zidurile sale de apărare; din gloriosul trecut, când era o forţă mondială, numai acestea i-au mai rămas drept mărturie a unor vremi măreţe şi prospere.

Un triplu sistem de apărare protejează cetatea în formă de triunghi. Zidurile de piatră ce o străjuiesc spre Marea de Marmara şi Cornul de Aur sunt puternice, deşi mai joase decât aşa-zisul zid al lui Teodosiu, ce-şi înalţă spre continent masa gigantică. Prevăzând viitoarele primejdii, Constantin ridicase în jurul Bizanţului o centură de apărare, pe care mai apoi Justinian a extins-o şi întărit-o; dar adevăratul bastion a fost cel construit de Teodosiu, un zid lung de şapte kilometri, ale cărui ruine acoperite de iederă stau mărturie şi astăzi ale imensei lor puteri în înfruntarea oricăror atacuri.

Prevăzut cu creneluri şi deschideri, protejat cu şanţuri de apă, păzit de masive turnuri pătrate, ridicate în două şi trei rânduri paralele, completat şi restaurat timp de un mileniu de fiecare împărat bizantin, acest maiestuos zid circular întruchipează, pentru epoca aceea, simbolul cetăţii de necucerit. Aşa cum au rezistat odinioară asalturilor năprasnice ale hoardelor barbare şi ale cetelor războinice turceşti, aceste blocuri masive de piatră sfidează şi acum toate maşinile de război cunoscute; neputincioase rămân loviturile de berbece, proiectilele azvârlite de cele mai puternice mortiere şi culevrine ale vremii, în faţa acestor ziduri abrupte. Nici un oraş din Europa nu este mai bine şi mai puternic apărat ca Bizanţul, în spatele zidului lui Teodosiu.

Mahomed cunoaşte aceste ziduri şi forţa lor mai bine ca oricine. Un singur gând îl frământă, noaptea, când nu poate să doarmă, şi în vis, de luni şi de ani; cum să cucerească ceea ce este de necucerit, cum să sfărâme ceea ce nu poate fi sfărâmat? Planurile, măsurătorile şi schiţele fortificaţiilor duşmane se adună pe masa lui de lucru; el cunoaşte cele mai mici ridicături, cea mai neînsemnată depresiune a terenului, ştie cu precizie unde se găseşte cel mai mic curs de apă, de o parte şi de alta a zidului; geniştii săi şi el însuşi au studiat toate amănuntele. Dar, spre dezamăgirea lui, cu toţii au calculat că zidul lui Teodosiu nu poate fi distrus cu tunurile existente.

tunuriTunuri

Trebuie aşadar construite tunuri mai puternice! Mai lungi, cu bătaie mai mare decât cele pe care arta militară le făurise până atunci! Sunt necesare proiectile dintr-o piatră mai dură, mai grele, cu o forţă mai distrugătoare, mai nimicitoare decât toate cele cunoscute până atunci, împotriva acestor ziduri de necucerit trebuie născocită o nouă artilerie. O altă cale nu există şi Mahomed se declară hotărât să-şi făurească cu orice preţ acest nou mijloc de atac.

Cu orice preţ – o astfel de declaraţie nu întârzie niciodată să stârnească o emulaţie creatoare. Curând după declararea războiului, sultanului i se prezintă un om cu faima celui mai ingenios şi experimentat turnător de tunuri din lume, un ungur, pe nume Orbas sau Urbas; e drept, e vorba de un creştin, care nu demult îşi oferise serviciile lui Constantin; dar în speranţa întemeiată de-a obţine o răsplată mai mare şi o misiune mai temerară, demnă de arta să, el declară că este gata să toarne un tun cum nimeni pe lume nu a mai văzut, dacă i se vor pune la dispoziţie mijloace nelimitate.

Ca tuturor celor posedaţi de o idee fixă, sultanului nu-i pare nimic prea scump. O armată de lucrători îi e pusă tunarului la dispoziţie, mii de care aduc minereu la Adrianopol. Vreme de trei luni, în neobosite strădanii, turnătorul izbuteşte să realizeze o formă din lut, prin procedee secrete de întărire, în care se toarnă apoi metalul incandescent. Operaţia reuşeşte. Gigantică ţeavă, cea mai mare din câte s-au văzut vreodată, e scoasă din formă şi apoi răcită; dar înaintea primei lovituri, sultanul trimite crainici în Adrianopol să avertizeze femeile gravide. Gura de foc a monstrului scuipă apoi, cu o bubuitură de trăsnet, un proiectil enorm din piatră, care dintr-o lovitură dărâma un zid; Mahomed ordonă pe dată construirea unei artilerii din astfel de uriaşi.

Prima mare „maşină de aruncat pietre”, cum îi vor spune, înspăimântaţi, scriitorii greci, acestui tun, este realizată în chip fericit. Dar acum se ridică o problemă şi mai grea: cum să fie purtat acest monstru, acest, balaur de metal prin toată Tracia, până sub zidurile Bizanţului? Începe o odisee fără precedent. O întreagă armată, un întreg popor, târăşte timp de două luni acest monstru rigid, cu gâtul enorm.

În frunte aleargă fără încetare, cetele de călăreţi, cu misiunea să apere preţioasa armă împotriva oricărui atac. În urma lor, sute, mii de lucrători de drumuri trudesc zi şi noapte pentru a înlătura orice denivelare a căii şi a o pregăti pentru acest transport supragreu, care în urma lui va lăsa drumurile distruse pentru mute alte luni de zile. Cincizeci de perechi de boi sunt înjugaţi înaintea şirului de care, pe ale căror osii se sprijină, egal repartizată, greutatea enormei ţevi de metal – aşa cum odinioară călătorise obeliscul din Egipt la Roma. Două sute de oameni sprijină de o parte şi de altă ţeava, în veşnic balans datorită enormei sale greutăţi, în timp ce cincizeci de rotari şi dulgheri sunt tot timpul ocupaţi să repare şi să ungă osiile, să întărească stâlpii de sprijin, să construiască poduri.

Se-nţelege că doar pas cu pas, în lenta mişcare a boilor, poate înainta uriaşa caravană prin munţi şi stepă. Ţăranii uluiţi se adună prin sate şi se închină în faţa monstrului de metal, pe care, ca pe un zeu al războiului, îl poartă din loc în loc preoţii şi servitorii săi. Dar curând, pe acelaşi drum, vor fi târâţi fraţii din metal ai monstrului, turnaţi aidoma, în acelaşi lut al formei generatoare; încă o dată voinţa umană a făcut posibil imposibilul. Douăzeci-treizeci de coloşi îşi îndreaptă acum gura neagră spre Bizanţ; artileria grea şi-a făcut intrarea în istoria războiului şi duelul dintre zidul milenar al împăratului bizantin şi noile tunuri ale noului sultan a început.

Spaima

Lent, tenace, irezistibil, rup şi pulverizează tunurile mamut, cu muşcături năprasnice, zidurile Bizanţului. Doar şase sau şapte lovituri pe zi poate trage la început fiecare; dar Mahomed aduce zi de zi altele noi. Cu fiece proiectil se deschide o nouă spărtură în zidăria de piatră, care se prăbuşeşte în nori de praf şi moloz. Asediaţii trebuie să cârpească, peste noapte, aceste găuri cu palisade de lemn şi baloturi de pânză mereu mai puţin trainice. Vechile ziduri, odinioară invulnerabile, şi-au pierdut faima, iar cei opt mii de apărători din spatele lor se gândesc cu spaimă la ora fatală când cei o sută cincizeci de mii de oameni ai lui Mahomed vor ataca năvalnic fortificaţiile ciuruite.

Este timpul ca Europa, lumea creştină să-şi aducă aminte de făgăduielile ei. În biserici o mulţime de femei, însoţite de copiii lor, rămân îngenuncheate zile întregi în faţa sfintelor moaşte; iar din vârful turnurilor de apărare, santinelele cată în zare, zi şi noapte, aşteptând să sosească în sfârşit în Marea de Marmara – împânzită de vase turceşti – mult aşteptata flotă de sprijin a papei şi a Veneţiei.

Speranța

În sfârşit, la 20 aprilie, la trei dimineaţa, apare un semnal luminos. În depărtare se zăresc pânze. Nu este, desigur, puternica escadră visată; totuşi, trei vase mari genoveze înaintează împinse încet de vânt, însoţite de unul mai mic, bizantin, încărcat cu grâu, pe care celelalte l-au luat în mijlocul lor, spre a-l proteja. Întreg Constantinopolul se adună imediat pe zidurile din faţa mării, ca să-i salute cu bucurie pe salvatori. Dar Mahomed se aruncă pe cal şi galopând ca un nebun de la cortul său de purpură până în port, unde se află ancorată flota turcească, porunceşte să fie împiedicată cu orice preţ intrarea vaselor în portul Bizanţ, în Cornul de Aur.

Forţa navală a sultanului numără o sută cincizeci de vase, ce-i drept, destul de mici. Pe dată, mii de rame lovesc apele mării. Înarmate cu aruncătoare de flăcări, de pietre şi căngi, aceste o sută cincizeci de caravele încearcă să se apropie de cele patru galere; dar, împinse de un vânt tot mai tare, cele patru vase puternice lovesc şi depăşesc şalupele turceşti, care le împroaşcă mereu cu proiectile şi de unde răsună necontenit urlete. Cu pânzele umflate de vânt – fără a lua în seamă pe atacatori – ele se îndreaptă maiestuos spre rada protectoare a Cornului de Aur. Acolo faimosul lanţ ce se întinde de la Stambul la Galata îi va ocroti împotriva atacurilor de orice fel. Cele patru galere şi-au atins aproape ţinta. De pe zidurile întărite miile, de oameni pot acum zări chipurile celor de pe vase; bărbaţi şi femei se şi aruncă în genunchi să mulţumească lui Dumnezeu şi sfinţilor pentru miraculoasa salvare; lanţul portului începe să coboare, zornăind, pentru a deschide drumul liberatorilor.

Dar, deodată, se întâmpla ceva cumplit. Vântul se opreşte brusc. Cele patru corăbii încremenesc în mijlocul mării, ca sub puterea unui magnet, la numai câteva aruncături de praştie de portul salvator; cu strigăte de bucurie feroce, toată haita ambarcaţiunilor duşmane se aruncă asupra corăbiilo