$$$

 CAROL CEL MARE

Carol cel Mare sau Carol I sau Charlemagne sau Carolus Magnus (04.747 d.Hr – 28.01.814 d.Hr., Aachen, Austrasia, azi Germania). Rege al francilor (768-814 d.Hr.), rege al longobarzilor (774-814) şi împărat (800-814 d.Hr.).

Anii de început

La momentul naşterii sale, probabil în aprilie 747 d.Hr., tatăl său, Pepin cel Scund, era majordom al palatului, în slujba regelui merovingian, dar exercitând de fapt o putere efectivă asupra regatului franc extins. Puţinele informaţii despre tinereţea lui Carol cel Mare sugerează că a primit o educaţie centrată pe conducere, participând la activităţile politice, sociale, militare afiliate curţii tatălui său.

Anii de început au fost marcaţi de o succesiune de evenimente cu implicaţii serioase pentru poziţia în lume a francilor în acele timpuri. În 751 d.Hr., cu aprobarea papei, Pepin a preluat tronul francilor de la ultimul rege merovingian, Childeric III. După întâlnirea cu papa Ştefan II, la palatul regal de la Ponthion în 753-754 d.Hr., Pepin a încheiat o alianţă cu papa, angajându-se să apere Roma în schimbul recunoaşterii dreptului dinastiei lui Pepin la tronul francilor. Pepin a intervenit militar în Italia, în 755 şi 756 d.Hr., pentru a opri ameninţările longobarzilor asupra Romei, iar prin aşa-numita Donaţie a lui Pepin, în 756 d.Hr., i-a acordat papalităţii un teritoriu în Italia centrală, care a constituit baza unei noi entităţi politice, Statele Papale, conduse de papă.

Când Pepin a murit, în 768 d.Hr., teritoriul său a fost împărţit conform obiceiurilor france, între Carol cel Mare şi fratele său, Carloman. Aproape imediat, rivalitatea dintre cei doi fraţi a ameninţat unitatea regatului franc. În căutarea unui avantaj faţă de fratele său, Carol a format o alianţă cu Desiderius, regele longobarzilor, luând-o de soţie pe fiica regelui, pentru a pecetlui o înţelegere care ameninţa echilibrul delicat stabilit în Italia prin alianţa lui Pepin cu papalitatea. Moartea lui Carloman, în 771 d.Hr., a pus capăt crizei, iar Carol cel Mare, fără a ţine cont de drepturile moştenitorilor lui Carloman, a preluat controlul asupra întregului regat al francilor.

Epoca lui Carol cel Mare

Carol cel Mare a urcat pe tron într-un moment când forţele puternice ale schimbării îi afectau regatul. Prin tradiţia francă, era un rege războinic, de la care era de aşteptat să îşi conducă supuşii în războaie care să extindă hegemonia francilor şi să aducă bogăţii supuşilor. Predecesorii săi merovingieni fuseseră mari cuceritori, însă victoriile lor au dus la formarea unui regat alcătuit din diverse popoare, care erau tot mai greu de condus de către o domnie unificată. Pentru regii merovingieni, situaţia a fost complicată atât de pofta insaţiabilă a aristocraţiei france de bogăţie şi putere, cât şi de divizarea constantă a teritoriului francilor, rezultând din obiceiul de a trata regatul ca un patrimoniu care se împarte

între toţi moştenitorii de sex masculin în viaţă ai fiecărui rege.

Până la începutul sec. VIII d.Hr., aceste forţe au redus conducătorii merovingieni la nişte regi „de nimic”, aşa cum i-au numit succesorii lor carolingieni. Puterea reală a fost asumată de o dinastie aristocratică, numită mai târziu carolingiană, după Carol cel Mare, care, în sec. VII d.Hr., a ajuns la poziţia dominantă utilizând funcţia de majordom al palatului pentru a prelua controlul asupra administraţiei şi a resurselor regale şi pentru a se înconjura de susţinători suficient de puternici pentru a ţine la distanţă familiile france rivale ce doreau aceeaşi putere. În secolul VIII d.Hr., majordomii carolingieni ai palatului, Charles Martel (714-741 d.Hr.) şi (înainte de a deveni rege) Pepin III (741-751 d.Hr.), au întreprins diferite acţiuni ce aveau scopul de a împiedica fragmentarea politică a regatului franc. Carol a fost astfel moştenitorul unei lungi tradiţii în care regele era apreciat în funcţie de succesul în război, care, în schimb, îl obliga să conceapă mijloace de guvernare capabile să menţină controlul asupra unei populaţii din ce în ce mai poliglote.

La mijlocul sec. VIII d.Hr., noi forţe au început să complice rolul tradiţional al regalităţii france. Ca rezultat al sprijinului acordat lui Pepin de către autoritatea ecleziastică pentru a legitima detronarea dinastiei merovingiene şi uzurparea poziţiei regale, carolingienii au devenit, în termenii epocii, conducători „prin voia lui Dumnezeu”, un rol care le-a adus puteri şi atribuţii noi, dar nu clar definite. Asumarea noii sarcini a venit într-un moment în care renaşterea religioasă căpăta avânt, adăugând o nouă dimensiune forţelor care defineau, conduceau şi susţineau comunitatea creştină.

Sec. VIII d.Hr. a fost martorul unor mişcări intelectuale şi artistice în întreaga creştinătate apuseană, care au avut scopul de a restabili contactul cu trecutul clasic şi patristic ca o cerinţă esenţială pentru renaşterea societăţii creştine. Peste sistemul social franc, bazat pe legături de rudenie, pe legături între şefii războinici şi camarazii lor de arme, precum şi pe etnie, se suprapuneau legături sociale create atunci când un individ îşi lăsa soarta în mâinile altora, acceptând astfel o condiţie de dependenţă care implica prestarea de servicii superiorilor în schimbul unor recompense materiale. În plus, lumea de dincolo de Imperiul Franc era în plin proces de reconfigurare politică şi economică, din cauza declinului Imperiului Roman de Răsărit, avansului triumfal al arabilor şi al religiei islamice către lumea mediteraneeană, precum şi din cauza ameninţării reprezentate de invadatorii nou-veniţi din Scandinavia, de lumea slavă şi de Asia Centrală.

Semnul distinctiv al domniei lui Carol cel Mare a fost efortul său de a respecta obiceiurile străvechi şi cerinţele domniei unui rege franc ripostând, în acelaşi timp, în mod creativ noilor forţe care influenţau negativ societatea. Calităţile personale l-au ajutat să facă faţă acestei provocări.

Conducător războinic ideal, Carol avea o prezenţă fizică impunătoare, o energie extraordinară, curaj şi o voinţă de fier. Prefera viaţa activă – campaniile militare, vânătoarea şi înotul -, dar se simţea în largul lui şi la curte, dăruia cu generozitate, era un tovarăş plăcut la petreceri şi preţuia mult prietenia. A fost mereu legat de numeroasa lui familie: a avut cinci neveste, câteva concubine şi cel puţin 18 copii, de ale căror interese se preocupa îndeaproape. Deşi nu învăţase mai deloc carte, Carol cel Mare poseda o inteligenţă nativă extraordinară, curiozitate intelectuală, dorinţa de a învăţa de la alţii şi o sensibilitate religioasă – atribute care i-au permis să înţeleagă puterile care remodelau lumea în jurul său. Aceste faţete ale personalităţii sale au făcut din el un personaj demn de respect, de loialitate şi de afecţiune; a fost un conducător în stare să ia decizii cu multă chibzuinţă, capabil să aplice acele decizii şi priceput în a-i convinge pe alţii să îl urmeze.

cantecul lui roland

Campaniile militare

Primele trei decenii ale domniei lui Carol au fost dominate de campanii militare, determinate de o varietate de factori: necesitatea de a-şi apăra teritoriile de duşmanii externi şi separatiştii interni, dorinţa de a cuceri şi de a prăda, un simţ acut al oportunităţii, oferit de schimbările de putere, precum şi dorinţa de a răspândi creştinismul. Succesele sale pe câmpul de luptă i-au adus faima de rege războinic în tradiţia francă, o forţă care putea să-i transforme pe franci într-o mare putere în lumea ce se aflase cândva în Imperiul Roman.

Cele mai solicitante acţiuni militare ale lui Carol s-au îndreptat împotriva saxonilor, duşmani de mult timp ai francilor, pentru a căror cucerire a fost nevoie de peste 30 de ani de campanie (772-804 d.Hr.). Această luptă îndelungată, care a dus la anexarea unui teritoriu mare dintre fluviile Rin şi Elba, a fost marcată de jafuri, armistiţii încălcate, luare de ostatici, asasinate în masă, deportare a rebelilor saxoni, măsuri draconice pentru a obliga acceptarea creştinismului şi înfrângeri ocazionale ale francilor. Frizonii, aliaţii saxonilor care locuiau de-a lungul Mării Nordului, la est de Rin, au fost şi ei forţaţi să se supună.

În acelaşi timp cu războaiele de cucerire a Saxoniei, Carol a întreprins şi alte campanii. De îndată ce a devenit rege unic, în 771 d.Hr., el a repudiat-o pe soţia sa longobardă şi a renunţat la alianţa cu tatăl ei, regele Desiderius. La scurt timp după aceea, în 773-774 d.Hr., a răspuns cererii de ajutor făcute de papa Adrian I (772-795 d.Hr.) şi a condus o expediţie victorioasă în Italia, care s-a încheiat cu preluarea coroanei longobarde şi cu anexarea nordului Italiei. În timpul acestei campanii, Carol a plecat la Roma pentru a reafirma apărarea populaţiei de către franci şi pentru a confirma drepturile papale asupra teritoriilor recunoscute de tatăl lui. Au fost însă necesare campanii suplimentare pentru a încorpora pe deplin regatul longobard în teritoriul francilor. În 781 d.Hr. s-a făcut un pas important în acest proces, când Carol a creat un subregat al Italiei, iar fiul său, Pepin, a devenit rege al acestui ţinut.

Preocupat de apărarea sudului Galiei de atacurile musulmane şi înşelat de promisiunile de ajutor făcute de conducătorii locali musulmani din nordul Spaniei, care încercau să scape de autoritatea califului omeiad din Cordoba, Carol a invadat Spania în 778 d.Hr. Această acţiune nefericită s-a încheiat cu o înfrângere dezastruoasă a armatei france în retragere de către forţele gascone (sau basce), imortalizată trei secole mai târziu în poemul epic Cântecul lui Roland (La Chanson de Roland).

În ciuda acestui eşec, Carol cel Mare s-a străduit în continuare să întărească frontiera cu Spania. În 781 d.Hr., el a creat marca Aquitania, punându-l rege pe fiul său, Ludovic. De aici, forţele france au iniţiat o serie de campanii, care au stabilit în cele din urmă controlul francilor asupra regiunii Marca Hispanica, teritoriul situat între Pirinei şi fluviul Ebru. În 787-788 d.Hr., Carol a anexat cu forţa Bavaria, ai cărei conducători se împotriviseră multă vreme suzeranităţii france. Această victorie a adus francii faţă în faţă cu avarii, nomazi asiatici care, spre sfârşitul sec. VI şi VII d.Hr., au format un imperiu vast, locuit în mare parte de slavii cuceriţi de pe ambele maluri ale Dunării. În sec. VIII, puterea avară era în declin, iar campaniile francilor din 791, 795 şi 796 d.Hr. au grăbit dezintegrarea acestui imperiu. Carol a strâns multă pradă, şi-a însuşit un teritoriu la sud de Dunăre, în Carinhia şi Panonnia, şi a inaugurat un teren pentru misionariat care a dus la convertirea la creştinism a avarilor şi a foştilor lor supuşi, slavii.

Succesele militare ale lui Carol au lungit tot mai mult frontiera care trebuia apărată. Printr-o combinaţie de forţă militară şi diplomaţie, el a stabilit relaţii relativ stabile cu mulţi inamici potenţial periculoşi, printre care şi regatul danez, câteva triburi slave care locuiau pe teritoriul aflat de-a lungul frontierei de est, de la Marea Baltică înspre Balcani, cu ducatul longobard Benevento din sudul Italiei, cu musulmanii din Spania şi cu gasconii şi bretonii din Galia. Scena italiană a fost complicată de Statele Papale, ale căror frontiere au rămas neclare şi al căror conducător, papa, nu avea un statut politic bine definit, comparativ cu protectorul său franc, care îi devenise vecin, ca rege al longobarzilor. În general, relaţiile lui Carol cu papalitatea, în special cu papa Adrian I, au fost pozitive şi i-au adus un sprijin valoros pentru programul religios şi un elogiu pentru calităţile sale de conducător

creştin.

Prezenţa de durată a francilor în Italia şi în Balcani a intensificat întâlnirile diplomatice cu împăraţii din răsărit, fapt ce a întărit poziţia francă în privinţa Imperiului Roman de Răsărit, slăbit de disensiuni interne şi ameninţat de presiunea musulmană şi bulgară exercitată asupra frontierelor sale de est şi de nord. Carol a stabilit relaţii de prietenie şi cu califul abbasid din Bagdad (Harun al-Rashid), cu regii anglo-saxoni din Mercia şi Northumbria şi cu conducătorul regatului creştin Asturias, în nord-vestul Spaniei. El s-a bucurat şi de un rol secundar ca apărător al comunităţii creştine din Ierusalim. Combinând cu îndrăzneală şi ingeniozitate rolul tradiţional de rege războinic cu diplomaţia agresivă bazată pe o bună cunoaştere a realităţile politice actuale, Carol i-a asigurat regatului franc o poziţie dominantă în lumea europeană.

Curtea şi administraţia

În timp ce răspundea la provocările create de rolul de rege războinic, Carol cel Mare era conştient şi de obligaţia unui conducător franc de a menţine unitatea teritoriului său. Această sarcină a fost complicată de diviziunile etnice, lingvistice şi juridice între populaţiile aduse sub dominaţia francilor, în decursul a trei secole de cucerire, începând cu domnia primului rege merovingian, Clovis (481-511 d.Hr.). Din punctul de vedere al conducerii politice, Carol nu a fost un inovator. Era interesat să eficientizeze instituţiile politice şi administrative, tehnici moştenite de la predecesorii săi merovingieni.

Forţa directoare centrală a regatului a rămas regele însuşi, a cărui poziţie, prin tradiţie, îi dădea dreptul de a le impune obedienţă supuşilor săi şi de a-i pedepsi pe cei care nu ascultau. Pentru a-l ajuta să-şi afirme puterea de a conduce, Carol s-a bazat pe curtea sa palatină, un grup mereu în schimbare format din membrii familiei, tovarăşi de încredere laici şi ecleziaşti, precum şi alţi acoliţi care constituiau curtea itinerantă a regelui în timpul campaniilor militare şi care încercau să profite de venitul produs de moşiile regale presărate peste tot. Membrii acestui cerc, unii având titluri ce sugerau vechile împărţiri administrative, îndeplineau la ordinul regal diverse funcţii precum gestionarea resurselor regale, purtarea campaniilor militare şi a misiunilor diplomatice, producerea de documente scrise necesare pentru administrarea domeniului, întreprinderea de misiuni pe întreg teritoriul regatului pentru a aplica politica regală, executarea judecătorescă, efectuarea slujbelor religioase şi consilierea regelui.

O componentă extrem de importantă a eficacităţii regelui şi o preocupare constantă pentru Carol a fost armata, unde toţi oamenii liberi erau obligaţi să servească pe propria cheltuială, atunci când erau chemaţi de rege. Tot mai importantă în menţinerea unităţii militare, în special a cavaleriei armate, era capacitatea regelui de a furniza surse de venit, de obicei concesiuni de terenuri, care să le dea posibilitatea supuşilor să trăiască şi să se înarmeze pe cheltuiala lor. Resursele necesare pentru a susţine guvernul proveneau din prada de război, veniturile din moşiile regale, amenzi judiciare şi taxe, accize pe comerţ, cadouri obligatorii din partea nobilimii şi, într-o măsură foarte limitată, din dări directe.

Pentru a-şi exercita autoritatea la nivel local, Carol a continuat să se bazeze pe reprezentanţii regali cunoscuţi sub numele de conţi, care au reprezentat autoritatea regală pe teritoriile denumite comitate. Printre funcţiile lor se numărau administrarea justiţiei, adunarea trupelor, colectarea impozitelor, precum şi menţinerea păcii. Episcopii, de asemenea, au continuat să joace un rol important în administraţia locală. Carol a extins implicarea clerului în guvern prin intensificarea folosirii unor privilegii regale de imunitate pentru episcopi şi abaţi, fapt ce le elibera proprietăţile de intervenţia autorităţilor publice. Acest privilegiu le-a permis beneficiarilor sau agenţilor săi să guverneze peste cei care trăiau pe aceste pământuri, atât timp cât se bucurau de favoarea regală. Eficienţa acestui sistem de guvernare a depins în mare măsură de capacităţile şi de loialitatea celor care ocupau funcţii la nivel local. Carol a recrutat cei mai mulţi funcţionari regali din câteva familii aristocrate aflate în legătură unele cu altele, care doreau să îl servească pe rege în schimbul prestigiului, puterii şi recompenselor materiale care veneau din serviciul regal.

Cea mai inovatoare măsură politică a lui Carol implica întărirea legăturilor dintre el, curtea sa şi funcţionarii locali. El a folosit din plin adunarea anuală tradiţională a francilor, controlul celor chemaţi în serviciul militar într-un context care a pus în evidenţă datoria comună ce se manifesta în dorinţa de a-şi urma conducătorul în război. Carol a extins funcţia acestor întâlniri, transformându-le într-un instrument de întărire a legăturilor personale ale regelui cu conţi, episcopi, stareţi şi magnaţi puternici. La aceste adunări le asculta plângerile, accepta sfatul lor, obţinea avizul acestora pentru politicile sale şi le transmitea cu propriile cuvinte ordinele pentru conducerea ţării.

Reţeaua de familii din care regele şi-a ales majoritatea funcţionarilor asigura căi importante prin care se putea recurge la presiune pentru a se asigura executarea la nivel local a ordinelor regale. În plus, Carol le cerea tuturor supuşilor liberi să-i jure supunere regelui şi să se comporte astfel încât să contribuie la menţinerea păcii şi a înţelegerii. Deosebit de importantă pentru consolidarea autorităţii politice a regelui a fost practica lui Carol de a stabili legături personale cu nobilii puternici, acceptându-i ca vasali regali în schimbul unor beneficii sub formă de funcţii şi concesiuni teritoriale, ce puteau fi exploatate în beneficiul lor personal, atâta timp cât rămâneau loiali.

Carol a centralizat administraţia centrală şi locală prin regularizarea şi extinderea utilizării de missi dominici, agenţi regali însărcinaţi cu deplasarea regulată pe teritorii special definite, pentru a anunţa voinţa regelui, pentru a aduna informaţii cu privire la felul în care îşi îndeplineau îndatoririle slujbaşii locali, precum şi pentru a pune capăt abuzurilor. Utilizarea extinsă a documentelor scrise ca mijloc de comunicare între autorităţile centrale şi cele locale a permis o mai mare precizie şi o uniformitate în transmiterea ordinelor regale şi în colectarea de informaţii cu privire la executarea lor. Printre aceste documente se numărau capitularde regale, documentele cu caracter legislativ expediate pe teritoriul regatului pentru a proclama voinţa regelui şi a oferi instrucţiuni pentru adoptarea ordinelor sale.

Domnia lui Carol arată clar că el a înţeles noile evoluţii care au afectat condiţiile economice şi sociale. Deşi părerile savanţilor sunt împărţite în ce priveşte semnificaţia acţiunilor sale, dovezile sugerează că el a fost preocupat de îmbunătăţirea organizării şi a tehnicilor de producţie agricolă, de instituirea unui sistem monetar mai bine adaptat operaţiunilor de schimb reale, de standardizarea greutăţilor şi măsurilor, de extinderea comerţului în zonele din jurul Mării Nordului şi Mării Baltice, şi de protejarea comercianţilor de excese şi jaf. Legislaţia regală a încercat să-i protejeze pe cei slabi împotriva exploatării şi a nedreptăţii. Regele a contribuit la dezvoltarea sistemului incipient de vasalitate şi a folosit această formă de contract social pentru a promova ordinea şi stabilitatea. Cu toate că iniţiativele sale economice şi sociale au fost motivate mai ales de convingeri morale, aceste măsuri au dat un impuls modest mişcărilor care au dus în cele din urmă la oprirea declinului economic şi a instabilităţii sociale, care cuprinsese Europa apuseană după destrămarea Imperiului Roman în sec. IV şi V d.Hr.

Efortul lui Carol de a fi un conducător eficient a primit un nou avânt şi o direcţie nouă prin schimbarea concepţiilor referitoare la scopul guvernului şi la rolul monarhilor. Această schimbare a dus la altoirea unei componente religioase peste concepţia tradiţională, oarecum limitată, a bazei autorităţii regale. Bazându-se pe Vechiul Testament şi pe scrierile Sf. Augustin din Hippona despre natura „cetăţii lui Dumnezeu”, Carol şi consilierii săi au început din ce în ce mai mult să considere că poziţia regelui era acordată de Dumnezeu pentru îndepl