@@@

 

DOAMNA DIN ELCHE

În câmpurile funerare și în alte perimetre arheologice din Andaluzia, Granada și Marcia, au fost descoperite o seamă de obiecte ce provin din orizonturile regatelor tartesiene.

Bronzuri desăvârșit turnate, cratere metalice pentru libații și ritualuri religioase, ceramică fină, în parte de origine miceniană, precum și sculpturi realizate din piatră albă și cretă roșie (să fi fost acea „piatră roșie“ evocată în Timaios?).

Printre sculpturi, câteva înfățișează femei înveșmântate în robe drapate cu falduri somptuoase, amintind frescele din Knossos și Thera.

Pe multe vase se află incizate elemente decorative care sugerează înrudiri cu motivele geometrice cretane, vădind în această privință asimilarea, în forme noi, tartesiene, a influențelor arealului cultural al Mediteranei.

Se decelează, totodată, și influențe ale vetrelor culturale autohtone ce s-au exercitat în spațiul iberic de către populațiile aborigene: iberii și iberocelții. Cât de intens s-au afirmat aceste determinante, cât de rafinat s-a săvârșit sinteza multiplelor și originalelor influențe, ne oferă prilejul de a medita o sculptură descoperită în Câmpurile de la Elche, un loc însingurat aflat la distanță de 12 kilometri de țărmul mării, nu departe de Alicante.

Statueta, cunoscută azi sub numele de „Doamna din Elche” impresionează nu numai prin puritatea trăsăturilor și armonia întruchipării ei, ci și prin expresia sa aparte, ce ascunde parcă un surâs, o întrebare: „Știți voi de unde vin, știți voi cine sunt?”. 

Unii istorici o înscriu ca pe una dintre cele mai reprezentative figuri feminine din orizonturile vechimii: Venus din Wilendoil, Venus din Laspugne, Venus Danubiana… Doamna din Elche, Venus Iberica, cum mai este numită de criticii de artă, are un plus de farmec, o strălucită grandoare.

Ea are întipărită pe chipul senin – odinioară fardat cu ocru roșietic, asemenea zeițelor helladice – o lumină umană și în același timp o superbă detașare de contingent, proprie divinității.

O asemenea realizare confirmă cu elocvență opinia exprimată de reputați cercetători – printre care Conception Blanca de Torrecillo, Jose Malaguer și profesorul Antonio Blanco -, părere potrivit căreia Tartesos constituia în urmă cu 2500…3000 de ani un activ focar de civilizație.

O civilizație care a topit, la foc înalt, în creuzetul devenirii ei, prețioasele „grăunțe de aur“ ale inteligenței stirpelor iberice și celtice, esențele unor culturi avansate.

Aceasta operă sculpturală, sinteză a unor varii culturi ne poartă cu gândul la pertinentele reflecții ale lui Jacques Gemet referitoare la alte spații planetare: „Amintirea artei sculpturale grecești ce se păstrează în faldurile, atitudinile și chipurile unor statui din China și Japonia este una dintre cele mai frumoase dovezi ale unității lumii noastre“.

Venus Iberica, regină pamânteană sau zeiță, dăltuită pentru eternitate în piatră albă de sculptorii maieștri ai regelui Arganthonios, ori poate ai lui Geron și Pheron, vădește forța de creație și capacitatea de a zămisli frumosul ale oamenilor din spațiile tartesiene care au făurit cel mai vechi stat al Apusului european.

Ea susȚine, implicit, opiniile unor istorici, că Richard Hennig sau Ivar Lissner, care afirmă că în anii impetuoși ai apogeului său, Tartesos a reprezentat un pol al civilizației atlanto-europene, „cea mai înaltă cultură din Occidentul antic“.

 Statuia poate fi admirată la Muzeul Național de Arheologie din Madrid Spania.