***

 RELIGIA GETO-DACILOR

ZALMOXIS

Zalmoxis este considerat de unii istorici ca fiind zeul suprem din panteonul geto-dacic, de unde concluzia unora cu privire la monoteismul geto-dacilor care ar fi facilitat convertirea acestora la creștinism, idee ce se află în opoziție cu opinia conform căreia religia geților ar fi fost una politeistă, precum erau religiile celorlalte popoare indo-europene. Alți istorici îl consideră doar patronul lumii subpămîntene, al împărăției morților, având, astfel, caracter htonic, dar a fost identificat și cu Gebeleizis, zeu geto-dac al furtunii, trăsnetelor și al fulgerelor.

MITUL LUI ZAMOLXIS

Mitul lui Zamolxis este redat diferit în numeroasele relatări antice, dar posibil ca varianta lui Herodot să fie cea mai apropiată de varianta reală, datorită faptului că este varianta cea mai detaliată și pentru că părintele istoriei s-a inspirat din medii culturale apropiate de societatea getică, și anume a cules date din coloniile grecești pontice pe care le-a vizitat.

Pe scurt, pasajele lui din Cartea IV, 93-96, redau intenția de a explica credința în nemurire a geților, și anume după moarte ei merg la Zalmoxis. Sunt descrise și ritualurile de trimitere a solilor la Zalmoxis (aruncarea în suliți) ca și alte rituri (tragerea de săgeți către cer).

Urmează un pasaj destul de controversat referitor la Zalmoxis: după ce și-a petrecut o parte din viață în Samos, ca sclav, dar și discipol al filozofului Pitagora, Zalmoxis se reîntoarce printre ai săi. Majoritatea cercetătorilor consideră acest pasaj ca pe o intenție de a-l așeza pe Zalmoxis, și prin el întreaga cultură geto-dacă în tradiția spiritualității grecești.

Se descriu în continuare faptele lui Zalmoxis-omul după întoarcere: introducerea dogmei imortalității omului și alte rituri (tot de esență pitagoreică: ospețele comune) și actului retragerii într-o locuință subterană, urmat de apariții periodice ale sale. La încheiera pasajului chiar Herodot își exprimă neîncrederea în unele detalii exprimate de el, mai ales asupra legăturii directe dintre Zalmoxis și Pitagora. Totuși pasajul a fost reluat de numeroși autori, ale căror scrieri despre Zalmoxis pot fi încadrate tradiției lui Homer: Hellanicos (Obiceiuri barbare, 73), Clement din Alexandria (Covoarele, I, IV), Origene (Împotriva lui Celsus, II, 15), Iamblich (Viața lui Pythagoras, XXX, 73), Porphyrius din Tyros (Viața lui Pythagoras, 14), Suidas (Lexicon, 500).

Principalele forme folosite ale numelui în izvoarele străvechi sunt Zalmoxis, Zamolxis sau Salmoxis. Originea numelui este incertă, dar mulți cercetători fac apropierea cu cuvântul zemel (pământ), termen de origine indo-europeană. Pe această bază, Ioan I. Russu consideră că Zalmoxis era o zeitate a pământului.

PANTEONUL GETO-DAC

RITUALURI ȘI CEREMONII

RITUALURI LA NAȘTERE

Herodot (Istorii, V, 4), Valerius Maximus (Facta et dicta memorabila, II, 6, 12) și Pomponius Mela (Descrierea pământului, II, 16) relatează că tracii erau întristați la nașterea unui copil, tristețe manifestată prin plânsul rudelor apropiate, pentru că nu vedeau în viața pământească decât suferințe și greutăți.

RITUALURI FUNERARE

Herodot în Istorii, V. 8, spune despre traci, în general, că expun mortul timp de trei zile după ce mai întâi l-au jelit; apoi jertfesc tot felul de victime și-i celebrează un ospăț. Apoi, după ce l-au ars, îl îngroapă sau îl îngroapă nears. Tot Herodot spune că cea mai iubită dintre neveste era sacrificată pe mormântul soțului său. Această descriere apare și la Pomponius Mela (Descrierea pământului, II, 2, 16), care în plus arată că celelalte femei jelesc cu glas tare și își arată deznădejdea prin plânsete foarte puternice. Hellanicos scrie în Obiceiuri barbare, 73, că geții aduc jertfe și benchetuiesc ca și cum mortul se va întoarce. Mai târziu, Eustathius afirmă că este în obiceiul geților ca femeia să fie ucisă pentru bărbatul ei, atunci când acesta decedează.

RITUALURI DE SACRIFICIU

Riturile de sacrificiu aveau ca scop atragerea binefacerilor unei divinități pentru comunitate prin jertfirea unor animale, oameni sau chiar ofrande vegetale.

SACERDOȚII

Sacerdoții erau marii preoți dar și oamenii politici. Iordanes, în Getica, 71, scrie, despre că în vremea lui Burebista sacerdoții erau recrutați dintre bărbații cei mai de seamă și mai înțelepți, pe care (Deceneu) i-a învățat teologia, i-a sfătuit să cinstească anumite divinități și sanctuare, făcându-i preoți și le-a dat numele de pileați.